Doamne, ce-i cu arborele vieții?
Nu mai face muguri,
toți ne întrebăm de ce?
Un șarpe s-a urcat în el
și stă întins pe ramuri.
Dincolo de el
nu-i nicio pădure,
deschid fereasta
cu
N-am locuit niciodată
liber
într-un loc mai frumos
decât sufletul tău.
Ochii mi s-au scufundat albastru
într-o mare luminoasă de stele
ce naște de rușine pământul
și cerul nesfârșit.
Într-o lume cuprinsă de teamă
timpul tace ca un pește
fără nicio previziune,
pe străzi liniște și singurătate,
oamenii bolnavi și bătrânii
au orizontul ciuruit de sulițele morții
pentru ei
Ridic privirea
și cu ochii plini
îți mângâi aerul de femeie
mistuită de bucurie și durere
cu pruncul sfânt în brațe.
S-a oprit steaua luminoasă,
craii privesc minunea,
i se închină cu
La poarta de stejar cu stâlpii în lumină
Îndrăgostiții poartă-n brațe așteptarea,
Ceasurile adorm în măsurată vină
Din turle boltite coboară înserarea.
Pe ulița-n pantă cu aer de
Chiar e mai lungă
așteptarea
când el își întinde arcul spre soare,
de lăcrimez în lumină
și lumina mă mângâie,
până nu mă mai tem
de întunericul în care am fost
lăsat de alții.
Pacea
Cu o mască de înțelept budist
sosești la fața locului tăcut
la templul într-un munte
cu însemne de veșnicie.
Obiectele cu înscrisuri hieratice
prăfuite și orânduit așezate
lasă un gol
sub tălpile tale pământul lasă urme
pietrele se rotunjesc și ascultă
cum fuge praful
din spate vântul îți flutură părul
soarele cade pieziș pe trup
cu săgeți înfipte-n lut.
timpul se scurge
Mă risipesc în plante și-n ființe
Cu trupul înfloresc de gol și plin,
Să rup dintre dureri și neputințe
Balanța spre iubire s-o înclin.
Să fac rigole să se scurgă timpul,
Să pot iubi de-a
Ce tristă-i marea înghețată-n larg!
Aburul vâscos se-nalță-n aer,
Cheiul mort e-un zgâlțâit în vaier,
Iubirea urcă steagul pe catarg.
Dantelării de flori plâng în ceață,
Ar fi frumoase
Sorb
vraja chipului luminos
ca pe o pictură dintr-un tablou vechi
de pe fața inimii,
nu-mi întorc ochii
ci-n zăbavă
îi fac să odihnească.
Împreună
cuib de viespi
ne dorim timpului
loc
Și noiembrie îl va lăsa în ceață
ca pe un rătăcit
pe drumuri necunoscute,
de va simți teama cât un bolovan rostogolit
pe văile cerului mohorât
risipind o lumină lichidă.
Dimineața
așteptare de vulpe
tăcerea
strânge între pulpe
muierea
mângâiere pe sâni
fericirea
fără stăpâni
iubirea
ploaie de stele
noaptea
te-nsoară cu ele
moartea
drob de
La cine nu are față, față-i descoperi
îndoiala zdrențuită devine prudență,
așteptare cum vânătorul după un copac
fugindu-i glonțul înspre moarte.
Nerăbdarea va fi sub coroana rotundă
unde se
lumina mă împinge pe scară
din întuneric
gata să ațipeasc
merg cu dimineața-n spinare
soarele dă semne de bucurie
pe drumul cu sângele-n mișcare
spre orașul făgăduit
de ploi
numai ție
Mâinile mele fac minuni
pictează suprarealist visele
și oamenii și le recunosc în ele.
Degetele-mi scapără fulger în culori
intră dincolo de unde ochii văd
și ucid cu privirea din
Cât despre mine îmi ies mai rar din fire
înlătur îndoiala care mă roade,
nu-i a bună strădania dar nici a rău,
diminețile se topesc în tâmple ori tâmplele în ele.
Îmi dau pe nas toate grijile
Sunt clipa răzvratită prinsă-n lanțuri
Când noaptea mi-a lăsat ferestre în trup,
Mergând cu zeii din care-o să mă rup
Prin vremi înghesuite pe la colțuri.
Sunt umbra grea ce se destramă-n
Pastrama-i bună, vinul mai asprit
La cramă obloanele-s deschise,
Aici băut-am tot mai multe vise
Din noapte-n zi și ciclul nu-i oprit.
Vine jupânița cu clătite,
Bat în geam raze de soare,
Nimicul din nimicnicie se naște,
crește și se extinde-n lume.
N-are valoare,
în vid se conservă, lipsit de trup
moare uitat.
Are rădăcini ascunse,
e rudă cu lenea,
nu doare, nu face bine,
Un păcătos nu iartă pe nimeni,
nu se iartă nici pe sine,
în această lume fiecare iertare
se face de cel cu har
de aceea el își ascunde intenția
și faptele uită vorbele.
Pe drumuri
Ne-a purtat în pântece
o mamă cu crezul format
ce știa mersul vieții,
când ne-a născut eram minuni
ocrotite și iubite prin legea firii.
Ne-am trezit într-o lume plină de întrebări,
fiecare
Înfiptă-n păcatul originar
țeapa era aproape sfârșită,
nu mai avea vigoarea
care o făcuse peste tot
imbatabilă.
M-am rușinat pentru prima oară
de nefericita ispravă,
întâmplarea
Am trăit clipa pînă-n adâncul peisaj al timpului
și s-a dus
de fiecare dată singură,
de fiecare dată prea puțină.
Din înălțimea nesfârșită așa cum îl priveam pe Dumnezeu
printr-un lung șir de
