Silviu Somesanu

M-ai întors de pe drumul pe care am plecat, să nu rămân cumva pierdut prin lume, dar n-ai găsit iubirea visată. Am rămas pregătit de drumul cel mare și macin posibilitățile de liberă

Lasă gândul liber, să-și înconjoare steaua strălucitoare, luninează-mă, atinge privirea cu seninul zilei de mâine, ochii să n-aibă margini, iubirea să se vadă-n oglinda cerului pătimașe și

Știu cât de vinovată ești și te iert, totul este un raport care s-a prescris în uitare, sunt la fel de vinovat ca toți ceilalți care se acoperă cu intenții bune, de fapt stau sub streașina

Vâslea prin gânduri spre un țărm, nu se vedea niciun oraș. Vroia să vadă lumini, aripi de lumini, dar nu se zărea nici măcar o pasătre, pesemne în acea noapte se odihneau și îngerii și-a

Așteaptă trase pe linie moartă dorințele nedate împlinirii. Din depărtare se aud cete de colindători cu bătăi ritmice în tobe, plimbă ursul prin oraș. Suntem prea obișnuiți încât nu le mai

De-o vreme stau după colţul zilei, aştept să întâmpin cum se cuvine lumina, mă regăsesc în fiecare rază într-o speranţă prin care să mă clădesc liber de prejudecăţi, lumea mea e una

Ea îmi strânge dorințele în palmele asudate și gâdurile se cuibăresc sub streașina pieptului marea în care se scaldă e jovială are bucuria soarelui căzut în ape și așteptarea i se pare prea

Lângă femeia de abur spaţiul devenea curb, o înfăşura în culori calde translucide fără reflexe în timpul real, nopţile mele rămase fără suportul din vise erau mai sărace decât întunericul ce

Când n-am știut ce să mă fac m-am făcut om bun la toate, singur mi-am dus crucea pe umerii goi și singur m-am zidit în cuvânt așa cum sunt potrivit la toate cheile. Cei care nu m-au

Noaptea căzută deasupra munților și-a rupt câteva coaste eu am privit din depărtare și n-am văzut o schimbare la față care să mă doară. Nu m-a certat nimeni dar nu mă simt atât de

Mulți și-au făcut din propriile păreri un zid, n-au lăsat nici uși nici ferestre prin care să intre sugestiile celorlalți. Dacă spargi zidul cu argumente ascuțite mai tari decât piatrele cu

Când noaptea și-a tăiat venele curgea întunericul, îi intra sub piele lumina de gheață sticloasă ca o fereastră între pereții scorojiți sub care Dumnezeu ascultă glasul femeii cu urechea lipită

Voi seca durerea din lemnul verde al trupului cu sevă de nuc voi unge picioarele gândului pun să-nfrunzească mugurii din silabele sonore ale cuvântului scris. Din rădăcini respiră

Orașul suspină în ploaie sub străzile lui stau copiii lăsați în voia sorții. Ziua ies la lumină, foamea îi obligă să caute, iubesc viața și se agață de ea. Au disperarea iminentă a

Se așază soarele-n ferestre, florile surâd și se înclină pe rând cu gingășia unui dans de pasăre. Într-o vreme cînd vin fluturii aurii, să scuture roua dimineților de vară grădinile îmbracă

cu degetele catifelate și moi îmi mângâie cerul dorințelor înstelat în fiecare noapte gândul strânge în ochi imaginea ascunsă de doruri de vis lumina nu mă lasă să dorm în veacul acesta fără

Luna joacă umbre la ferestrele casei vântul amestecă lumina-i rece, satul își pune capul pe ziua de mâine și doarme, în poemele mele-i tăcere de văduvă într-o casă părăsită. într-o noapte

Îmi înflorește timpul pe urme, drumuri cu borne pe marginile sorții se-ncheagă într-o limbă tămăduind durerea întărind cusăturile vieții cu ață din cânepa luminii. Destinul meu ca o

Dragostea s-a pierdut pe drumul întortocheat ceva nu s-a legat de întâmplări, la fiecare răscruce se mai detașa câte o așchie până la capăt a mai rămas aproape scheletul gol îmbrăcat în pielea

Am ochii de sticlă colorată, trec prin beznă cu plăcerea unei stafii, o umbră obscură se scutură din pereți. De teamă văd cum fâlfâie ceva și caută peste tot prin casă, nu se aude nicio mișcare

El își răstignește sufletul în cuvinte nespuse și așteaptă să vină un răspuns, în gânduri îi înflorește dorința chiar foarte mult, nu poate decât să-și învingă sentimentele, orașul ieșit pe

Surâsul de prinţesă furată de necunoscuţi are-n el o umbră răcoroasă-n dulce amiază, o alcătuire cu înţelesuri ciudate aproape albastre rupte din trup cu amintiri cu tot, o câmpie vălurită