Silviu Somesanu

Nu este nevoie de nicio rupere de ritm când oamenii așteaptă la răscruce și nicio mână nu se leagă, ele caută nestingherite lupta cu cei ce se abat din drum și se vor duce într-un con de

aseară am pus merii să-mi cânte florile lor mi se păreau o minune într-un colorit catifelat a desfătare tu ai miruit clipele cu harul iubirii o flacără înghițită de sânge care știe să-mi aprindă

nimeni nu mă ajută tu nu ai grijă nici de tine înoți toată ziua prin lume fără să știi cine te poartă aiurea într-un labirint pentru aflarea unui rost îți defrișezi propriile gânduri și

noaptea pe întuneric este egală cu ea însăși, nu se desparte de umbre mergătoare și e însoțită pe drumuri de teamă stele de pe acoperișul orașului adormit alunecă pe streșinile ude n-au loc

Sunt într-un con de lumină cafeaua fierbinte cu arome fructuoase mă îndeamnă la meditație fără sincope. Ea tace și zgârcită în priviri duioase, rupe din mine ecouri cu sunete grave ce se pierd

m-a mângâiat ca după plâns cu sinceră tandrețe când a încetat mi-am simțit inima pârguită ca un fruct însetată ca o floare înlăcrimată de rouă eu o țin strâns de încheieturile mâinii și îi

Stau într-un colț de străzi, văd cum trec oamenii în patru direcții, tumultul nu se oprește niciodată, în unele cazuri trebuie să scap din privire multe lucruri neplăcute pe care doresc să le

când păsările pleacă o tristețe se risipește de sub aripile lor pământul încă visează dar cu toții ne gândim la întoarcere nu cred în mai mult decât se poate face de cei liberi să-și

Ca o împotrivire lăsată fără obiect se dezice de urmele găsite și le șterge conturul. Unde se duce înțelegerea așteptată când nu se descoperă niciun motiv? Doar liniștea care se

Prind trecutul de urechi și-l trag la mal, când îl așez pe bancă sub sălcii nu dă niciun semn de bunăvoință. Se lasă pe spate să i se piardă urmele, dar apele le-au șters demult, vântul

s-a ascuns după trunchiul unui nuc bătrân umbra îmi face bine la respirație e arșiță și setea lovește sub limbă l-a prins moleșeala a dispărut speranța de revigorare niște nori pleșuvi se

Era nedumerit pentru orice întâlnire, o întâmpina cu teamă sub pași, timpul presează cu gânduri vii fără să fie luat în considerare. Îndrumător pe puntea periculoasă un salvat de la

am poposit un timp într-o gară nu m-am urcat în tren a trecut ca o pasăre în zbor spe un oraș inexistent drumul întoarcerii e mai lung s-a oprit într-o crâșmă fumurie în care banii

Nopți puse pe roți să traverseze pământul așteaptă la țărmuri de mări, să plece în insule înfloritoare. În timp ce lumea își adoarme amarul și-l ține închis în cercuri de foc, să ardă odată

Până la trecerea navelor prin vămile veșniciei este tot o veșnicie, eu mă aștept la deplasări intergalactice, sau odată cu sufletul să teleportez și trupul. Acolo unde mai repede decât

noaptea sparge somnul în insomnii ce privesc pe fereastră cerul cum ninge cu fulgi mari se răzvrătesc gândurile se înghesuie să îndepărteze nervii rup teama în bucăți vrăbiile dorm sub

Ploaia și-a pus amprenta degetelor pe fața nopții adorm de fiecare dată mai repede, visez stele și lună plină cu păduri de argint care se topesc în focul inimii. Iubito, mi se pare că te

Și noiembrie îl va lăsa în ceață ca pe un rătăcit pe drumuri necunoscute, de va simți teama cât un bolovan rostogolit pe văile cerului mohorât risipind o lumină lichidă. Dimineața

Ploile se lasă peste toamna frumoasă, la locuri uscate roadele visează primăvara, seva curge prin trupuri care nu așteaptă. Timpul ne sporește cu imagini noi, înfășoară în alb un sâmbure de

uitarea se așează ca o noapte peste morți nu văd nimic mai lacom să nu se sature niciodată în timp lucrurile se petrec la fel de nefiresc cu înțelegere sau nu rupte de imaginația normală ca

Nu am altă alternativă veritabilă, sunt mulți ochi care mă urmăresc, jocul acesta este prea complicat și jucătorii nu-l stăpânesc bine. Mulți se feresc să mă numească, se împiedică de propria

o lume nebună care nu se dezminte nu poți s-o lași să aștepte la barieră când prin stație nu trece niciun tren o rupi în bucăți pentru fiecare oraș sau sat și o lași să se descurce singură să-și

adun cuvinte alese în memorie ca pe flori într-un buchet de ziua ta și tu aștepți în tăcere umăr la umăr ne mișcăm nimeni nu ne desparte eu simt că am nevoie de sprijin tu-mi spui că trăiești

A căzut o boare de adevăr peste cuvinte, vorbele spuse nu se mai pot retrage, rămâne tot mai puțin spațiu de întoarcere. Se impune totul printr-o lege nescrisă, dar neîncrederea sporește tot