silviu dachin

Scrie!, mi-a spus. Nu scriu nimic, nu scriu pentru ca eu stiu ca viata e cu totul altceva. Nu scriu, pentru ca singele e scump, iar noi nu avem supliment.

\"ești bine?\" eu te priveam întruna prin golul de aer dintre noi și nu răspundeam nimic la început, doar îți sorbeam zâmbind cuta de pe frunte până când alunecarea gândului îmi părea nespus

Iubirea, ca un colț de stâncă Ieșit să ne oprească iar Din prăvălirea-n care încă Ne poartă marele zadar, Având în plete gustul sării, Tumultul trupurilor stinse, Înalt de cer, adâncul

Isaac e o căsuță de lut cu ferestre întunecate într-o zi a venit iedul cu inimă tânără ușa s-a deschis larg iar înăuntru un glas a rostit să fie iar lumină imediat îngerul creț care însoțea

mi-s o leaca vagabond si nu inteleg de ce toti imi spun ca m-ar vrea... om de treaba! tare nu sunt curios de imaginea-mi pictata frumos de un o galeata de prejudecati pe un creier

a doua zi l-au angajat în cimitirul mare ce haine strălucitoare purta cum îl mai alintau groparii adândălade adândălade se trezea dis-de-dimineață după ce își consulta cu atenție agenda trecea

mă uit la tine cum treci un înger la dreapta altul la stânga mă țin fiecare de câte o mână sunt copilul educat în două grădinițe cu program nefericit atât am înțeles va fi dimineață la

frigul umblă oameni prin oraș necunoscuți care semnează aburi la fiecare două respirații pe mine făptura aceea cu umeri slabi m-a așezat aici rugându-mă să potrivesc lacrimi

bați timid la ușă dinăuntru spre afară ți se răspunde ieși bine nu ți se răspunde la prima bătaie dar insiști împins de o teamă imprecisă de golul care ți-a umplut casa în broască se

Ce faci în seara asta, Doamne? Pe uliți parcă e mai frig decât în celelalte toamne Și-s câini mai mulți la porțile mâncate de rugină... Doamne, eu nu mai am nimic... Că de-aș avea, te-aș invita la

oare dacă aș fi smochin în via binefăcătorului meu aș avea ramuri încovoiate de rodul greu sau aș trece nepăsător prin sfintele toamne ținând degeaba umbră pământului Doamne dar el ar

in camera mea cu pereti rosii, a patruns o vrabie, ratacita si ea, si a trait torturata de ideea mortii pana in ceasul in care a murit. nu am plans dupa pasarea aceea. pe podeaua mea

Nu, Doamne, nici întrebări nu pun, Vreau să vorbim Doar despre cei dragi nouă Până m-a doborî osteneala. Chiar și despre cei ce te urăsc Aș vrea să inventezi Tu câteva flori din cuvinte Prin

îți aminteși cum în curând vom mai călca doar aer și atât urmele noastre de pământ ușor ușor ninge vor striga ei fericiți și am nins

A doua, A doua sau a treia iarnă De când trecerii mele i-am dat nume de pasăre. Aș avea timp gândurile în goana lor Să le trec printre fulgi, Râzând să cad la picioarele tale Ațipite-n

I-aș scrie femeii iubite Fulgul arzând de nerăbdare în cer, Dar despre frig nu i-aș spune nimic Pentru că îi cunosc bine tăcerea Ascunsă în uimire, Uimirea femeii iubind; Aș da de știre

rătăcită printre cearșafurile uitate pe sfori privirea cerșetorului se oprește pe umărul meu aș putea să o alung ca pe o muscă al cărei rost nu îl înțelege nimeni îi simt rădăcinile adâncindu-se

Mi s-au deschis aripile a visare mai largi decat margini de mare si cer mai inalt decat cea mai inalta raza de soare ma cheama departarile pline de doruri nemaintalnite, si locul nu mi-l mai

drumul nu era punte si luntre carare nu era, si poate ca de aici a pornit toata durerea. tu nu mai erai tu, sau poate ca tu erai straina din fata mea zambind, plangand, tacuta si

scriu cuvinte pe care nu le vei citi niciodată, pe taste însă mâinile mele dansează un pic mai ușor ca și când aș trăi din scrisul ăsta scălâmb, ca și când degeaba a început să prindă

păpușa mică mică mică ridică pleoapele deschide buzele din ochii mari pornesc la vale apele singurătatea are pene nu aripi din câteva cuvinte păpușa mică mică mică mi-a construit o

cateva nopti, vesnice toate, chemarea era lan de grau verde pe buze. copilul, cerul captiv ochiului sau, in camera goala m-a oprit din otrava unui zambet. stau la taifas nebunii prin