silviu dachin

așa începe viața marea mirare copilăria toboganul din plastic strălucitor a b c semne cuminți și semne obscene jos jos de tot douăzeci de ani teama că se mai poate coborî zâmbetul

undeva între rugăciune și plâns între mormânt și oricine ar fi Lazăr acolo să cauți Doamne rămășița neamului meu indiferent de culoarea sau răceala pietrei așezate cu grijă la capătul tuturor

în clipa aia despre care lumea spune nu Privirea a trecut grăbită prin adamevașarpe sunt ultimul născut părăsit pe treptele apocalipsei în scutece de lux dar Ochiul Lui lipit de ochiul

E un gând care-mi umple cărările Dinspre inimă pornind înspre minte, În care stau mereu la taifas cu întâmplările Și mai ales cu întâmplarea ta cuminte. Un fel de joc, din cuvinte și forme

refularea viselor, mirare si sortarea cu grija a dorintelor si sentimentelor mereu de sticla, coruri de secunde scapate in graba printre sinele de cale ferata, forta venita din urma si forta

scriu în pădure în caiet din minte scriu din vârful pixului din când în când pixul urcă pe mână se așază după ureche ia câte un cuvânt se întoarce și îl așază la rând nu e un lucru bun că

mă ridic pe vârfuri dincolo de maidanez muntele de aur se face mic maidanezu’ scapă aleargă prin bibliotecă în urma lui cărțile se deschid automat la pagina treiștrei zi treiștrei

E atat de greu sa nu mai fii cand inca esti!

plouă de rupe, asfaltul sfârâie, toți oamenii par că se târâie, pe străzi, cu păr zburlit, cu fața luminoasă de parcă tocmai au ieșit din căzi, acasă. și vântul, cum să uit, și

am oprit lângă drum încă nu se împlinise amiaza în crestele secundei cofeina meșterea ceva nedeslușit e dimineață sau seară întrebă cel din urmă copil trezit de împietrirea doicii sale copacii

sunt bobul de grâu lipit de palma semănătorului deasupra lumii și pământului ei frica nu are maxilar de os chiar dacă e un om înalt cu degete puternice vine zâmbind și te apucă de

suflet din plastilină prin tricoul portocaliu prea multe degete modelatoare mai bine afară departe nicăieri decât la fel îmi aduc aminte eram strada curată mai mari ca noi oamenii umblau pe

într-o zi am strâns atât de tare pleoapele că toate întâmplările din viața mea au pocnit ca niște semințe de bostan mai puțin imaginea ta care a devenit planetă sunteți locuibilă am

- Bună dimineața, tanti gospodină! …dar, ce faci acolo?! - Ia, tai o găină! - Stai așa o clipă, Vrei să o omori? - Ce tot zici, fetițo, Ai picat din nori?! - Cât să-ți dau drept plată Ca să

iti inteleg visele fara sa ma chinui sa inteleg de ce ai ales drumul acesta pentru implinirea lor... mi-ai vorbti candva de iubire si am ras impreuna, ne credeam nebuni, stapani pe viata. s-a

poștașul mut a învățat azi-noapte pe de rost toate scrisorile de dragoste culcați pe saltelele moi îndrăgostiții tremură ușor cu fiecare literă ei pierd un dram de memorie plânsul nu poate

nătâng album pe care fără vreun rost se lipește inflexibilă vorba trecătorilor exfoliere dictată apoi de neîmblânzita trezire înaintea căreia veșnic se sting fragilele primele

mai cobor un etaj îi pot cuprinde pe toți dintr-o privire zâmbete pahare strălucitoare mâncare bună îmbrățișări muzică de petrecere e dimineață mă trezesc strigând o dimineață strașnică așa

omul acesta are de gând să învingă noiembrie de-asta râde așa cum ceilalți nu înțeleg el are o iubită care nu e aici pantofii rupți și un cerb desenat de-a lungul sternului ziua în

dragostea nu e o poezie căreia îi pui un titlu la nimereală și apoi vin alții să îți atragă atenția politicos behehehehehehehehe dimpotrivă dacă e dragoste atunci îți smulge tastatura din

m-a vizitat din nou un soare, o stea ce-apare ziua doar si lasa-n urma inserare cu gust salbatic si amar. acum voi plange printre stele cu lacrimi albe de copil, si peste lacrimile mele va

din plămânul meu stâng semăna pe-atunci cu o franzelă a mușcat dumnezeu când era pe cruce după aceea a strigat mi-e sete și i-am dat să bea sânge acrit de prea multă