Sandrina-Ramona Ilie

- Ia să vază bunicul cât a mai crescut puiul de om! Și puiul de om, desculț cu tălpile negre de praf, cu părul ciufulit și fața strălucitoare râdea cu gura până la urechi în timp ce se rezema

ca dintr-o poveste s-a desprins de pe un norișor un zâmbet cu petale băncuța verde și bătrână așteaptă sufletele să se așeze în stânga ea cu vise prinse în păr în dreapta el cu mâinile prin

sunt o boare albastră născută sub frământări de talaz viața mă aruncă de colo-colo ca pe un puf de păpădie trecut sunt un țărm sărat și umed pe care stau rezemate stâncile ce privesc adânc

răscolesc în mine - ochii mi-s goi și orbi de căutare mi-a răsădit doar durerea în carne și încep să cresc către Cer copac de lacrimi cineva m-a îmbracat într-o rochie neagră de amintire, iar eu

nu m-am născut - sunt încă în sufletul tău din când în când...doar ies să-ți respir mângâierile pe fiecare geană prelinsă într-un sărut spre tine și privirilor calde în care mă pierd surâzând

sub ploi de toamnă și geruri zâmbetul se uită prea ușor ne aninăm de ramuri crude și firave și stăm ghemuiți plângând în noi când vântul ne scutură mâinile dezlipindu-le de strângere țipăm

m-am coborât din pat picioarele au atins dușumeaua rece și umedă e...noapte încă fantomele-mi ies din pereții inimii împroșcând lacrimi ferestrele se izbesc de perete scrâșnind vântul și

m-am dezbrăcat de rochia albastră-cenușie în care învățasem regretele și-ți spun: la revedere \"Ieri\"! nu vreau despărțiri elegante. pur și simplu...pleacă! atât! ți-am împachetat fiecare

mi-e dor de copilărie, de lumea aceea cu ochii mari unde alergam desculță prin curte, iar puful de păpădie mi se părea o lume magică unde pluteau stele. puteam să jur că dacă le ating se transformă

mă strecor încet între privirile noastre îmbrățișate ochii au întins punți de mângâieri în mijlocul tăcerii mă atingi cu degetele sufletului răvășindu-mi lumea în emoții cu aripi străvezii mă

eu sunt femeia ce ai pierdut-o și ai regăsit-o stăteam cuminte înghesuită de tristețe la colțul vieții când mi-ai întins mâna caldă și blândă am început să mârâi a teamă asemeni unui animal

Alți pași. O viață îmbinată în altă viață. Ajungem uneori să stăm la coadă în propria viață. Privim din afară cum alții râd. Oameni se învălmășesc în noi furându-ne până și dreptul de a fi noi

mă învălui în mii de culori amestecându-mă în tine mă zăresc în licărul tău de iubire căpruie și scânteiez curgi în sufletul meu printr-un simplu surâs născând dimineți calde pe trupul meu

Visez în tăcere... pictez gânduri și șoapte, arome nedefinite îmi mângâie abisul ființei ca un zâmbet acoperit de lacrimi! Mi-e dor de aer, aerul tău și al meu aș vrea să-l respir, dar mă

eram copil cand am crezut ca mi-am pierdut pasii ii desenasem in nisip talpa stanga era plina de vise, iar talpa dreapta de scoici si sare un pic mai sus mi-am indesat genunchii in nisip si

o bucata de lume trecuta si zambet pierdut o amintire mirosind amintiri si lacrimi in colt de priviri intinde mana - ea - o fata cu vise de copil intind bratele - ei - doi batranei cu visele

Mamă... întinde încă o dată te rog mâna ta caldă și ține-mi sufletul pe palma ta magică unde toate durerile se risipesc, iar lacrimile învață să danseze sarabande de fericire transformându-se