cântecul tristeții
despre suflet, numai în șoaptă uneori, chiar și șoaptele pot fi fatale
cântec de copil
oamenii iubiţi, nu mor, nu au morminte, ei se mută definitiv în noi chiar ieri, bunica frământa pâine, pe vatra care i-am ridicat-o în mijlocul inimii şi mă chema de la
soldații duc lupte, mor și șterg răni
sunt un soldat care se încăpățânează să înainteze prin el, deși, uneori, drumurile se înfundă, ajung la răscruci de mine cu mine, de mine cu tine, iar uneori, când drumurile se închid cu totul, mă
caută-mă, până te vei găsi
mi-ai spus, că te vei întoarce în timp să mă iubeşti, iar eu, te-am privit adânc, suspinându-te în mine ca şi cum aş fi murit, dar nu murisem, dragul meu. eram vie, acolo, în faţa ta, în timp ce
în iubirea goală
și... am să plec departe într-un loc unde nu există uitare îmi voi picura pe suflet răni deschise cu tine mi-e dor atât, atât de dor de-un suflet în iubirea goală!!!
sufletar
în fiecare zi mai moare o păpușă în mine vântul îmi suflă de pe suflet ultimele șoapte ție cuțitul se răsucește și mai tare sub piele sunt un "sufletar" unde visele stau țintuite de
și te iubesc nebună
și te iubesc cu teamă, dar te iubesc nebună nu mă gândesc o clipă la ce va fi vreodată sau doar un gând sub lună pe tâmpla mea cea albă de suflet neșoptit și te iubesc cu teamă, te strâng la
Sufletul tău
Sufletul tău se așază perfect peste sufletul meu aud acordurile fără seamăn când respiră împreună sau separat nu are importanță, deoarece respiră trezind lumi de emoții lumile din noi lumile
sunt o păpușă din carne și oase
sunt o păpușă din carne și oase așezată frumos într-un magazin de vise undeva pe strada pe care gândurile trec atât de grele, iar tu, doar te auzi precum frunzele ce mi se adună sub inimă, în locul
pădure de gânduri
\"Păi cine iubește și lasă, cine iubește și lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă, târâișu\' șarpelui și pasu\' gândacului, vâjâitu\' vântului, pulberea
te-ai dus să dormi
lumina locuia doar în camera ta în locul unde îți pieptănai părul și ne murmurai pe rozarul tău dincolo chiar și de Dumnezeu te priveam ore în șir cum împărțeai femeia din tine în toate
geneză
peste cerul meu stătea atârnată o lună de sticlă se apleca peste toți lupii din sufletul meu și-i scotea rând pe rând nopților peste pământul meu creșteau umbre de piatră coborau în gâtul meu,
și uneori
și uneori, mă gândesc că m-am lepădat deja de mine de trei ori și tot a nimănui am rămas precum pielea unui șarpe năpârlită sub pietre
ultimul nebun
o zi senină, zeci umbrite un vis împlinit, zeci frânte învăț mersul un pas înainte o viață înapoi sunt un melc care mă întrec cu șoimii și chiar cred că m-am născut să pot zbura deși bătăliile
apus
a apus vara în mine iubite încă mai strâng cerul în jurul umerilor și aștept așa cum aștept întoarcerea păsărilor călătoare și greierii
Dumnezeu înlemnise
\"Gărgăriță-riță/Zboară-n poieniță Unde oi zbura,/Acolo-i casa mea\" striga ea în timp ce mama o pieptăna sărutându-i șuvițele cum Dumnezeu a făcut lumea în șapte zile așa o pieptăna ea și o
secvențe și stop cadru
într-o altă zi, când am deschis fereastra larg să prind în palme șoaptele dimineții, mirosea a ploaie și iarbă aș fi vrut să mă urc pe nori să te strig acolo, departe unde ești, să te aplec către
semicursă
azi, este iar o zi mare, lungă cât o zi de post, obosită și cețoasă nu contează am să dau puțin norii la o parte și am mă încălzesc la soare la soarele meu am să ascult îngerii cum coboară din
scenetă
uite așa, tu și cu mine eu mereu aici, tu uneori aici, uneori acolo între noi cuvinte și un soare care cântă la chitară și râde păsări albastre închide ochii măcar o dată lasă-mă pe mine să
sângeriu
am să scriu azi despre cerul care se încovoaie în jurul meu asemeni unor degete prelungi și albastre văd printre ele cum se înalță soarele se împiedică în pădurea de ghimpi unde eu încerc să-mi
stinge și luna te rog
când te vei ridica, nu uita să mă dezvelești de umbră ia-o cu tine mi-a stat prea mult peste umeri să nu mă săruți nu vreau fluturi țintuiți pe frunte stinge lumina stinge și luna te
până la mine
un lăstar tăcerea sub scrâșnetul tălpilor ai spune că până la mine sunt trei pași, dar până la mine e o noapte și-o zi o noapte, noapte, câteva povești deșirate,un țipăt și-un gând fără de
rană
în fiecare seară adorm într-o rană nu, n-are rost să-mi spuneți fel de fel și-au bătut și alții gura de pomană nu trece nu are cum e rană deschisă, iar eu mă răsucesc mereu în ea mai mult mai
în visele mele, oamenii nu vorbesc
într-o seară, pe când luna se prelingea din ochii mei precum o bucată de unt topit, m-am apucat să te conturez pe o pânză de aer pe tine, bărbatul de niciunde am închis ochii și te-am răsuflat
