Romulus Câmpan Maramureșanu

Drag Ștefan,

Am citit, re-citit și re-re-citit, căutând Stănescul...

Poemul e de substanță, încorsetată însă până la sufocare de subjugarea formei, ca un sindrom Stockholm dintre miezul poetic din domnia ta și schelele sonetului.

D-l Caragea a oferit recent un sfat la subsolul poemului pe care și eu l-am apreciat cu sinceră simțire; citirea de clasici între propriile-ți creații, învață meșteșugul finalizării arhitecturale a conținutului înainte de ridicarea schelelor. Mă raliez sfatului domniei sale.

Cu respect,

rcm

””și parcă to nu-i de-ajuns”; nemulțumire?
Adu-ți aminte, banii sunt ban peste ban.
Întoarce-te sorbind din copleșire;
non multa sed multum, Ștefan.”

rcm

”Din Şarpe, duc o viaţă de jivină
Şi-mi este jind, de ieri îmi este dor”

Nichita S., șezând în fotoliul nemuririi, își mai aprinde o țigară divină, turnându-și apoi un alt pahar de Maramureș, în cinstea celor care nu-l vor uita niciodată; precum domnia ta.
Superbe meandre dăltuite cu grijă prin sofisticate îngemănări morfo-sintactice, artă de care mi-e teamă că fără sculptori ca domnia ta, s-ar putea scufunda în uitare. Mă bucur că nu sunt singur.

rcm

Poem compact, ermetic într-adevăr, (via Ștefan Petrea).
Metafora adâncă, devine însă așa cum spui, fracturată, ca o cale ferată unde ideile șine asigură tracțiunea, sclipirea însă este furată de intercalările de tronsoane gri, printre celelaltele de culoarea urșilor de vară.

Substanța este de o frumusețe densă, vibrând emoții care ating până și ale mele ruginii, corzi.

rcm

Drag Viorel,

Semnele domniei tale sunt întotdeauna binevenite, si bine primite. Într-adevăr, cenușa pare să ne ningă.

rcm

Drag Ionuț,

Da, m-ai prins. Într-adevăr, in pofida opunerii eroice a folkistului hibernând in mine, înainte de a clika(sic) ”Trimite”, am șters virgula de ritm din S1V4, cazând pradă fluenței ideatice.
Așadar, gest rar de recunoaștere (și recunoștință – aferim), am reinstaurat melodicitatea; sper.

rcm

Cătălin și/sau Editor, se pare că textul acesta este afișat de cel puțin 14 ori dacă am numărat bine.
Cu tot respectul pentru conținutul dureros, aș recomanda ștergerea textelor afișate în plus.

rcm

Domnule Ciobanu, am încercat cât am putut de bine, să categorisesc ceea ce ați condeiat (sic) inițial și apoi în continuare despre poemul încadrat la Personale de către doamna Moldoveanu, la Comentarii, nereușind însă, pentru că tirada dumneavoastră, nu are nimic de a face cu comentariul literar, fiind scris cu bună știință cu malițiozitate și lipsă de respect pentru un stil literar pe care dumneavoastră nu vi-l găsiți pe gust.
N-am să mă angajez într-o evaluare în detaliu a ceea ce ați scris, pentru că în toți anii începând cu clasa a 7-a de acum 47 de ani, am fost educat să privesc polemica literară ca pe discul de postav cu care diamantele își primesc strălucirea finală. Părerea dumneavoastră aici, nu are nimic de a face cu acest respect ab ovo pentru scrierile altor colegi, fiind din păcate pentru Agonia, un alt exemplu al unui stil crâșmăresc îmburuienat mult prea adânc în plămânii unui site mândrindu-se cu primul loc printre site-urile românești de cultură.
Repet din nou, și voi repeta la infinit dacă aș putea, fără nici-un fel de scuze, că am avut șansa să cresc în penumbra luminii Cenaclului Nord din Maramureș, unde cei ca dumneavoastră mai mult decât probabil că n-ar fi avut lipsa de rușine să „comenteze” în acest fel în prezența confraților, în prezența fizică de exemplu, a doamnei Moldoveanu. Acest secol al „curajului” dindărătul comod și protectiv al ecranelor de computer, se voiește și se pare să fi reușit să șteargă din memoria colectivă, respectul și decența comunicărilor interpersonale. Dacă totuși cumva ați fi curios cum ar trebui să vă exprimați eventualele păreri negative la adresa unor lucrări literare care nu v-ar fi pe plac, există opțiunea galantă a neexprimării și tăcerii, sau dacă nu doriți să rămâneți în tăcere, aveți posibilitatea comentariului literar, pe care ar fi trebuit să-l învățați începând din școala generală când sunt mai mult ca sigur că nu ați îndrăznit să vă scrieți într-un asemenea stil teza la subiectul de literatură, dacă vi s-ar fi cerut o evaluare critică a unei, oricărei, poezii.
Drag domnule Geană, vă respect eforturile uneori supraumane de a menține măcar un status quo de salvare a obrazului din ce în ce mai gros al vitrinei Agoniei. Mi-e teamă însă, că ziua dării de seamă e din ce în ce mai aproape, ziua în care Agonia va trebui să decidă dacă va rămâne un site literar, sau doar o tristă terasă cu bere a unui fost cenaclu literar.
Stimată doamnă Moldoveanu, o plecare a dumneavoastră de pe acest site ar însemna încă o biruință a vulgului peste spiritul literar. Vă citesc cu mare plăcere atât aici cât și pe pagina de limbă engleză. Voi îndrăzni sa vă scriu pe adresa pusă la dispoziție, gânduri ale unui suflet măcinat de suferință și durere, din singurătatea românului izgonit din țară în 1990 de către tovarășii metamorfozați în domni, care au reușit să convingă prostimea română, că schimbarea plăcii nominative de pe frontispiciul inspectoratului județean de securitate, a schimbat și mârșăvia celor care au trăit din omorârea strop cu strop a libertății de conștiință și exprimare a duhului românesc.

Cu respect,

rcm

Este „axfisia” intenționat, sau se dorește corectat în „asfixia”?
De acord cu Leonard, finalul nu sfințește locul; de la „tribologie” se pare că ai început un alt gând.

rcm

C-M, ți-am citit gândurile cu aceeași teamă cu care citesc fiecare gând scris, lăsând tumultul domol al unei vieți fluviu, să se strecoare înapoi în adâncurile de unde s-a ridicat către izvorul primordial. Scriu „ teamă” pentru că marea majoritate a acestor sublime introspecții ale căutării punții dintre material și inefabil, se prăbușesc înspre marea mea durere, înecându-se înainte de malul devenirii literare. Marea și trista majoritate a creatorilor literari care aleg structurile poetice, ori ignoră, ori nu sunt capabili să înțeleagă că finalitatea este chintesența diferenței dintre visul unui fir de grâu, și miracolul germinării întru lanul dospit în pâine.
Această teamă a mea, patologică poate -fapt fără vreo importanță-, este însă întâlnirea palmelor în căușul în care apa oglindă mă lasă să-mi îngrop obrazul și sufletul întru beatificarea înțelegerii și simțirii gândului poetic copt în cuptorul altor suflete scriinde.

Mulțumesc,

rcm

Drag Ilie Viorel,

Ma iartă pentru întârzierea raspunsului; am încercat de nenumărate ori, reușind nimic altceva decât agonii :-)

Rândurile domniei tale, sunt ca un dar al vederii în întunecimea propriei mele peșteri platonice.
Recitindu-mi poemul din această perspectivă, văd dimensiuni neobservate inițial.

Mulțumesc mult.

Rcm

Poem superb, o tranzacție semnată bine știind cât și ce va costa această ultimă, eroică bătălie împotriva acelei năvale telurice a id-ului trădător de ego, pentru găsirea și păstrarea acelei fărâme de inefabil, numită viață.

Absolut impresionantă transformarea metaforică a umilelor scobitori.

Și mai impresionant (da, știu, egoism...), faptul că n-am nimic de scris pe vreo jalbă.

Doamne, doară nu m-oi fi înmuind...?!

Cu drag,

rcm

Oh, Doamne...
Citesc poeziile de pe Agonia, și în general, cu strângeri din ce în ce mai dureroase de inimă, de teama aproape atavică de a nu găsi în finalul lor, acele explozii emoționale pe care eu le doresc și înțeleg ca pocniturile de bici care justifică, urmărind în amonte, meticulozitatea și harul artizan al atingerilor mâinilor, rostul împletirilor, al nodurilor, a ramurii de codru pe care palma, brațul și inima biciuitorului de urări și dojeni, le trimite în aval cu fiecare ridicare de mână.
Am spus ”Oh, Doamne...” la început, pentru că am simțit ca arareori, într-un mod atât fizic cât și transcendent, în finalul acestui poem superb al metamorfozei țărânei în vise, zdrobirea acestora uneori, ale viselor bucăților de pământ cu suflet, care suntem.
Ecourile acestor zdrobiri însă, devin guri de aer hrănind neacceptarea determinismului ca soartă impusă.
Mulțumesc pentru respirările scrise în această epistolă a respirărilor domniei tale.

Cu respect,

rcm

Îți mulțumesc din suflet. Mi-ai găsit fărâmele de aluat vechi, nobil, în stare să-mi dospească iar și iar, acea irepetabilă iubire pe care o ud cu lacrimi la fiecare aducere aminte.
Și cărbunii păziți adânc înlăuntru, coc din nou pupuțe (chifle, în băimărenește), de câte ori dumneata aduci scântei de apreciere.

Cu mult drag,

rcm

Drag Alexandru,

Din cauza modului în care înlăuntrul meu rezonează cu creațiile altor confrați, văd și caut în mod natural aspecte ale acestor creații pe care să pot să le privesc din perspectiva unică ale acestora.
Mi-aș permite de aceea, pentru că nu pot să-ți dau o stea pentru superbul poem postat în răspunsul domniei tale la aprecierea domnului Emilian, să te rog, poate chiar sfătuiesc, să postezi acest poem în mod public între creațiile domniei tale, pentru a i se putea conferi în mod ”oficial” aprecieri.

Cu respect

rcm

Drag Ilie Viorel,

Te asigur că nu ai visat.

După ce am postat (cu rețineri) versiunea originală -de mai jos- a acestui poem, am realizat la recitire/recitiri că am postat de fapt cavalcada de frânturi pe care inspirația mi le pune la dispoziție, pe care conform modalității mele de scriere, le (re)amalgamez în versiuni pre-finale, finale, etc.
Reținerile amintite mai sus au originat în dificultatea de a hotărî dacă ”întregul” pe care îl simțeam, trebuie frământat mai departe până la o muzicalitate ritmică ca cea a versiunii finale, sau rămâne în vers alb.
Îți mulțumesc din suflet pentru apreciere, pe care mă simt obligat să o onorez cu postarea în acest răspuns a versiunii originale, retrasă cu câteva zile în urmă.

Cu respect,

rcm

”Mănânc și scriu; plâng...

Când m-am născut, mi-a fost întâia țara mea, zăbală;
apoi încet mi-a fost căpăstru curs din râuri reci
și poate prea devreme strâmbă șa.

Încălecat, și scuturat, și rupt la gură,
biet armăsar, morman de balegă, uscat.

Apoi m-au înnodat împleticit pe lângă iapa mumă,
să-nvăț ce-nseamnă bătăturile de plug,
ca mai târziu la iarmarocul mânjilor de rasă,
să-nvăț îndepărtarea sacului de orz, al lor,
și că potcoavele-s încălțămintea robilor.

De paști am înțeles că mucegaiul nu-i magiun de prune,
după crăciunul mucilor în țurțuri înghețați.

Anii s-au dus, irelevant trăgând căruță sau caleașcă,
neînțelegând ce caut într-o zi legat la un peron.

În întunericul vagonului comun și ceva paie,
orbecăind ca unul dintre cei puțini sau mulți,
aștept să se oprească trenul într-o gară.

E neamul meu ”popor”, sau ”abator”?”

----------------

Drag Alexandru,

Poem scurt, însă lăsând cititorul încleștat în vederea clară a petei de întuneric a intrării văgăunei, și mai mult însă de posibila imensitate a necunoscutului ascuns dincolo de această ”intrare”, de posibilitatea existenței unui ”portal”, a cărui pază a devenit mai importantă decât dușmănia dintre cele două/multe lumi, și reprezentanții acestora.
Un exemplu strălucit a ceea ce ”non multa sed multum” înseamnă în poezie.
Ireverența ritmică este tolerabilă, probabil voită.

Cu respect

rcm

Drag Leonard,

Am citit, încercat să citesc de mai multe ori, căutând menirea și dreptul acestui text la titlul de literatură.
Am înțeles zbuciumul, aluziile psihologice încrucișându-se cu nehotărârea de rămânere sau nu, în tărâmul realității sau fantasmelor din tăișul lamei ras din oțel sau carne, durerea, trianglul cu al său înlăuntru sau în afară.
Am înțeles că ți-ai lăsat locomotiva de izbeliște, și că ai fi vrut să scrii/dactilografiezi mai repede decât tăvălugul inspiratív.
Ai uitat însă să cobori din când în când, să închei câte o etapă ca să pornești spre o alta.
Ai toate piesele unui puzzle; le-ai aranjat însă, ispitit de culorile similare ale simțămintelor, uitând parcă de imaginea complexă pe care ai clipit-o înainte să se fi destrămat în decupaje.
Închei cu un răspuns la propria-mi, întâia întrebare, și mă doare să scriu, nu...

Cu respect,

rcm

Drag Ilie Viorel,

Cu mulțumiri din suflet, pentru una dintre cele mai frumoase și literare întra-adevăr, evaluări pe care un poet și le poate dori.
”Superb poem” devine sumă a fiecărei secunde petrecute ca un dumnezeu în cea de-a șasea zi, ca să poată spune (parafrazez), ”ființă din ființa mea”.

Da, Șambala este o obsesie etern reminiscentă de unul dintre cei mai mari poeți compozitori ai Neamului nostru, Doru Stănculescu (aici cu Sorin Minghiat) https://www.youtube.com/watch?v=zkob87AkfdE și pe care demult am voit să o aștern cu dragostea și respect într-un poem. Ceea ce probabil puțini au observat, este că Doru S. în acest cântec, a îngemănat așa cum cred eu, două concepte spirituale, Șambala și Samsara, roata pe care acea ”vină scăpată” (și neplătită) l-ar putea trage pe călătorul spiritual.
Cât despre ”bonz” nu-mi amintesc să fi găsit o rimă ”mai” perfectă contextului, în cele cinci decenii de când mi-a fost dat să scriu.

Iertare pentru răspunsul lung, mă încântă când cineva-mi trece pragul.

Cu binecuvântări,

rcm

Drag Leonard,

”poetul nu-si explica simtirea”; QED.

Ultimul vers, însingurat, este sublim.

Cu respect,

rcm