Romita Malina Constantin

mai e puțin până mă va cuprinde viscolul ia cu tine jumătatea mea care s-a deghizat într-un sol invizibil al unei biserici neterminate caută o soluție să mă ții în brațe înainte să

Această seară de vis are o respirare cu miros de cetină iar frumusețea trebuie îndurată ca o stare a inimii- permanent de departe seamănă cu o lacrimă în care încape un fluviu de la o

și dacă s-ar deschide dintr-odată văzul meu cu fața spre netezirea pământului și dacă s-ar deschide nenumăratele aripi din acele colțuri sfărâmate cât de mândre ar fi oasele și ce gust ar

tu ai crescut înfășurat într-un dans al îngerilor atunci când mă învățau pașii și reverențele ca o neliniște dulce ai crescut care se trezește dis-de-dimineață și colindă hai hui rememorând

- Poate nu o să crezi dar nu sunt niciodată singură. Cuvântul mă poate înflori prin zăpezi, poate iubi pietrele în argintiu, poate număra țipetele, oasele, iepurii de turtă dulce...

Vor veni în fața ta pe vârful picioarelor îți vor vrea aripile cum vrea furul icoana din altar să ne rugăm mereu până vom semăna cu cerul pentru aripi să ne rugăm și pentru valuri

se poate muri lent din fluturarea rapidă a inimii asemenea secundei care pătrunde granitul pentru că nimic din ce este febril nu poate fi dulce și urlet numai mutarea ruperii din loc în

ca el nu aude nimeni mângâierea ca poetul care curge precum plânsul în toate întrupările nu păstrează nimeni formele așa mi-am spus răsucindu-mă peste lanțul prelung tatuat și sărat din aripile

pentru că nu îmi pot abandona ochii fără putință de a alerga înaintea mea mărturisindu-mă piatră mărturisindu-mă cer voi alerga în toate părțile simultan singura mea pradă nemărturisită

când intri prin gleznele mele strig dacă vrei să facem dragoste împreunează venele și împinge sărutul în inimă aleargă-mi prin piele ca un nebun cu o herghelie de vise vreau să te port ca pe

astăzi fluturii caută un sărut sub corset s-au așezat în cruce deși am obosit să recitesc istoria fiecărei plimbări în cocon ți-am sărbătorit rugile de vară schimbând decorul și fețele de pernă

am căzut în el cu ochii deschiși purtându-i ultima cămașă cu dungi verticale ,,am ghicit în cafea'' - i-am spus mințind ,,ai multe drumuri prin soare'' apoi m-am așezat la marginea

tot ce am când alunec sunt ochii din limba poemului ei mă trec din abis spre înalt prin miezul albastru-sângeriu cu o foame de piele în freamăt când ne atingem învăț nemurirea ca pe un

azi va trebui să înving imponderabilul în magazinul tău prețurile sunt scrise doar în alb-negru din rafturi lipsesc cu desăvârșire adjectivele și promoțiile eu am primit condamnarea de a

viața mea nu și-a schimbat de mult cearceafurile în multe seri am vorbit despre cum se moare simplu fără nici un geamăt în sărut încet iubirea se așează pe pernă și întinde picioarele către

am crezut că prima oră a nopții venită după o execuție e ca o intersecție neluminată ca o posedare fără șanse de exorcizare un ciulin de care îți lipești obrazul o otravă dublu distilată

așa arată sfârșitul ca niște stele descărnate mi-am zis după patru nopți ferestrele mele s-au aburit eu am devenit neagră trecătorii ți-au smuls hainele iar tu auzi întregul sistem

vedeți nici o față de masă nu a putut acoperi femeia cu pantofi roșii și nici cojile genunchilor n-au culcat-o în fisuri ea dansează în miezul zilei cu mâna stângă așterne grădini cu

prin mine plutesc nave încărcate cu nopți când cerul se scutură de stele ca un apucat de friguri un scârțâit lung leagănă miezul până luna îmi smulge sângele la încheieturi noroc cu

mereu am crezut că dacă spui cu voce tare treisprezece dacă te îmbraci în roșu și deschizi ochii poți vedea prin ferestre orașul renovat și femeile cum duc coșurile pline ascunzându-și la

am uitat să îți spun am făcut noaptea praf ca pe ultima scrisoare de adio nu am știut gustul podelei și nici câte fantome alcătuiesc cercul pe tăcerea mea se poate fluiera ca după

uneori și-ar dori-o marionetă legată cu sfori de inima lui dansând tango în rochie roșie alteori i-ar desena o lacrimă pe obraz și ar pune-o să mimeze tăcerea noaptea ar zbura

locuim într-un nor zgâriat împărțim aceleași raze și același curcubeu uneori coborâm pe rând printre oameni rătăcim ca doi străini fără brațe un fir nevăzut care ne leagă se împrăștie

tocmai acum ghioceii scot capul din pătura roasă de molii aruncată peste inima mea picioarele se ghemuiesc într-o îmbrățișare solitară întunericul seamănă tăcere pesemne trăirile