Rodica Lupu

nădăjduiam salvarea sprijinindu-mă de pojghița aceea de gheață rămasă doar umbră insignifiantă în jurul geamandurii dacă-aș fi știut să înot m-aș fi scufundat în adâncul sufletului i-aș fi

sarea din sângele tău tată îi dădea gust laptelui pe care-l beam din sânul mamei când ochii tăi tată scrutau nopțile mamei își lăsau licăru-n laguna găvanelor ei eu vă vedeam pe amândoi

niciun efort nu îngreunează memoria ca tăcerea ce coboară din gând sau ca uitarea care-și numără opririle în irișii dimineților uneori sap pădurile virgine și dezgrop cuvintelor rădăcinile

Se prelinge pe pereți Spuza galbenă a grâului De astă vară, în timp ce boaba Rămasă necoaptă, Am presărat-o deja în urmele turmelor Plecate demult la muls. Trecute zile împrăștiate pe

iubitule ți-am spus cu de-amănuntul cum aerul ne duce în exil cum unul fără altul ieșim la suprafață să despicăm doar ceața cu clipe triste s-o împrejmuim nu vezi cum se dizolvă-n

ei bine după acest răspuns pot schimba conturul fiecărui înțeles cu forma geometrică mediată de interes pot pluti deasupra norilor ținând în frâu gravitația chiar și nodul gordian strâns pe

în fiecare dimineață aceeași umbră soarbe apa norilor pleacă apoi sătulă de gustul sării așteptând câte un ceas să curgă roua am fost și eu odată mi s-a întins un taler cu mere ia de gustă

printre puncte mă strecor element al materiei privind în sus ca la un capăt de zid unde fiecare zi orbitează în jurul ei partea nevăzută a lumii unde sunt eu nu mă văd doar cuvintele

eram îndreptățită să refuz acel gest am mers mai departe odată cu timpul aveam nevoie de un fluier să suflu-n el până mă fac auzită de vița de vie încolăcită pe grilajul ferestrei de

mă simt în largul meu mergând pe străzi prieteni altruiști însoțesc convoiul meu de vise promenada începe din capul locului cu o mărturisire despre sentimente când cobor înlăuntrul meu se oprește

nu mi-am putut explica ce căutam pe caldarâmul acela într-o atmosferă opacă în care zilele semănau cu idealurile înzăpezite iar poarta prin care intrau releva bunăvoința vântului n-am înțeles

nici măcar de doi lei n-am cumpărat vindecare lupt cu haosul atârnat până la glezne pansez o bucată de carne tot ce mișcă prin oase arunc pe fereastră la câini să latre și ei la lună nu-mi

am observat că ochiul stâng lumina pe retină și-o adună nu-i cu putință să îl plâng cu lacrima ce-i pură și imună dar știu pe unde a umblat râul să treacă peste pod înalt voința-n somn i-a

prima oară ai întins amândouă mâinile salvându-mă de la autocompătimire a doua oară m-ai întâmpinat cu sufletul la gură strălucind în lumină ca o pentagramă fosforescentă migrasei în

când ieși din tipar e ca și cum ți-ai schimba domiciliul forțat cu-n incognito necunoscut de tine îți spui așadar astăzi e luni ziua în care interiorul devine rotund iar pașii merg paralel cu

ce ți-e și cu nebunia apare când ți-e lumea mai dragă anchilozându-ți zâmbetul în colțul gurii clamând în stânga și în dreapta stupizenia cu care privesc ceilalți când îți scrii existența pe