REMUS BRAD

O umbră plictisită s-a întins sub coroana verde a unui tei bătrân pe când o clipă fugărită de timpul hapsân s-a cocoțat alături pe o căpiță de fân să-și tragă sufletul și să se

Am aprins focul în vatra sufletului meu și am copt cu el din amintiri o turtă. Mi-am turnat vin în pahar și privesc cum flăcările se îmbrațișează și se sărută. Nu-mi este foame nici sete ci

Sunt eu: pumnal înfipt în pragul zilei de jucăușa soartă ce-și oglindește chipul în cioburile unei oglinzi de îndoială spartă; sărut așternut în palma milei de o mamă iubitoare pe când

Fiecare dintre noi este un neobosit călător care își duce singur cufărul dăruit de soartă; îndemnați de dorință, călăuziți de dor, fără să avem rezervă de merinde și hartă, biciuiți de timpul –

Zilnic, fără milă sau căință, ne împovărăm unul pe altul cu suferință; o așezăm pe sufletul celuilalt, așa cum așezăm sacul plin, la moară, pe umeri gârboviți de arșiță și apsare și

În fiecare din noi sunt doi: omul cu minte care crede că știe tot dorind să fie stăpânul și omul cu suflet care caută lumina dorind să-l călăuzească cu ea pe despot; unul vede

Minte, stai liniștită și lasă sufletul să aleagă ce este bine pentru mine, doar el poate să

O bucată de marmură cioplită ești din cap până-n picioare; o liniște totală, o liniște apăsătoare prin nepăsarea ce o reverși în jur. Azi sunt toată răvășită. Cuprinde-mă în brațe să mă

Deschide-ți ochii sufletului și ai să vezi în tine cum lumina pură și sfântă adusă de îngeri din sferele divine încununează virtutea cu o aură strălucitoare și te transformă pentru viață în

De ce gândul meu te caută cu disperare, femeie? Þi-am săpat chipul în suflet ca pe o camee să nu te pierd cu totul în uitare; ai apărut și ai dispărut pe cerul vieții mele ca o

Mă întorc ostenit cu pasul lin spre zidul plângerii de suferințe înnegrit îngenunchiez și mă înclin răvășit cu fruntea la pământ asemeni unui beduin de crunte suferințe biciuit și nu îmi

Clopotul din visul meu m-a trezit când parfumul trupului tău mi-a mângaiat sufletul ca adierea brizei de seară. Cine ești

Cine ar putea să mute cu o scoică apa din mare într-o fântână secată dorind să stingă arzătoarea disperare ce a cuprins o inima de dragoste

Dincolo de noi se întinde oceanul amăgirilor care uneori se revarsă și ne inundă sufletele; dacă nu reușim să alungăm tentațiile lipsite de măsură ne putem înneca în propriile noastre patimi

Toți cerșim, unii pe față, alții înr-ascuns, dar puțini reușim să atingem adâncul greu de pătruns peste care demnitatea domnește ca o regină; ne este rușine să recunoaștem că de la Forța

Privește și învață de la flăcări că tot ce arde în vatră ajunge scrum, iar de la frunzele usucate că vântul soarții spulberă destinele

Îmi oglindesc chipul în ochii tăi și mă întreb dacă mă vezi? ard în orbite ca două nestăpânite văpăi, dar nu știu a cui speranță o mai luminezi. Mă placi, mă vrei? sunt întrebări fără