REMUS BRAD

Zâmbetul tău candid, boare călduță de vânt, s-a strecurat în sufletul meu și gândurile negre s-au risipit ca mărgelele desprinse dintr-un șirag rupt. Lasă-mă să-mi odihnesc capul ostenit de

Aștept, dar fără să mă las doborât de așteptare. Îmbrățișez clipele ce astăzi vin spre mine însoțite de doruri și fantezii, sperând ca orele, zilele, lunile ce trec să nu fie ocolite de

Aștept ca fluturii să zburde din nou prin raiul de pe pământ, sufletul tău să se înveșmânteze ca ziua de primăvară, într-o mirifică lumină, gândul să-ți devină statornic și să cioplească

Așează-te pe genunchii mei să privim împreună cum ploaia de vară își cerne lacrimile peste tei, curățindu-i de tristețea adusă de seară.

Cine ar putea să mute cu o scoică apa din mare într-o fântână secată dorind să stingă arzătoarea disperare ce a cuprins o inima de dragoste

Bietele oase și nenorocul ce le-a însoțit, nu le acoperiți cu giulgiu de mătase brodat cu fir aurit, nici cu sălcii pletoase sau lespezi de granit! Dorințele ucise de nerăbdare și

Noaptea e mistuită pe un imens altar de snopul stelelor cu scânteieri de jar... Incandescență de vise în timp și spațiu necuprinse, se nasc și dispar în mintea mea lipsită de

Am văzut lumina curgând în cascadă peste zidul înălțat din regretele noastre și am întrebat speranța care se scălda în undele iluziilor albastre dacă alături de ea mai este loc să se

Iubito, ești o ființă tulburător de minunată ce reprezinți superlativul idealului meu, am jurat că nu voi lăsa pe nimeni să ne despartă și voi lupta să te păstrez oricât ar fi de greu. Sunt gelos

Mă oprisem în drum să privesc cerul Luna încă dormea înfășurată într-o pătură de nori iar peste zare se întindea un voal cernit de doliu care acoperea sicriul zilei și simțeam pe șira spinării

Sunt eu: pumnal înfipt în pragul zilei de jucăușa soartă ce-și oglindește chipul în cioburile unei oglinzi de îndoială spartă; sărut așternut în palma milei de o mamă iubitoare pe când

Ești departe când mă afund în somnul dulce, dar distanța nu ne mai desparte căci amintirile duioase ce trec prin mintea mea, purtate pe aripile visării vaporoase, fac o minunată

Uneori simt cum fiecare celulă din mine se încuie cu cheia și rămân în afara realității, sub ploaia de vise, alteori aud cu tristețe cum nenumărate uși sunt trântite în sufletul meu de

Acum tu ești icoana ce strălucește pe altarul vieții mele în fața căreia îngenunchiez și mă închin, unde depun fără ezitare ca ofrandă viitorul necunoscutului meu destin, ești steau ce în

Renașterea timpului ucis de nesăbuința umană, lipsită de recunoștință pentru clipele de fericire, atât cât au fost, depinde uneori de rostirea câtorva cuvinte, nu neapărat magice, ci spuse cu

Tăcerea ta este un pumnal ce-mi însângerează așteptarea, este o stâncă de coral ce-mi spulberă în neant visarea. Ce suferință porți în suflet de ești atât de ascunsă? Și taină de ai fi, mult

Te-ai cuibărit adânc în gândurile mele și ai deschis în inima mea o ușă spre lumină. Din vise am împletit o scară să pot urca la stele ca speranța să ceră binecuvântarea divină. Ce forță

Sub oblăduirea timpului, spinul și petala își zâmbesc împodobind aceeași înverzită ramură și chiar dacă prin menire se deosebesc destinul le ține prinse-ntr-o singură legătură s-arate