radun gabor

Femeia din tine îmi dă fiori de moarte m-ai blocat ca pe un hard disk care cedează de fiecare dată când îți accesez programele virusate privirea din pleoape ți-a devenit atât de sterilă și

Lasă-mă să stau așa, te rog, îmi simt genunchii tremurând, din mine un gol se răscoală mai îndârjit sub povara trupului, cineva cheamă înapoi în trup, pasul și mă întreb, ,,oare, nu există

Ești atât de slăbită și tremuri un șarpe hulpav și-a făcut culcuș în trupul tău nevolnic devorându-ți celulele vii până la ulimul dram de sevă sfidez cu privirea o lumânare care așteaptă

În ziua aceea parcă totul era un făcut toate femeile au născut în aceeași zi maternitățile înghițeau plozii iar doctorii se spânzurau cu cordoanele lor ombilicale pe fundalul unui ritual

Fiul meu m-a întrebat până unde poate să ajungă ,,iubirea’’ surprinzătoare întrebare (mi-am zis) și greu de dat un răspuns plauzibil până la cer sau până la soare sau poate dincolo de

Raza de lună despuiată țipă în șuvițe rebele despletind firul argintiu cu mătreața sărutului lumina s-a făcut țăndări în golul lentilei concave derulând secvența patinată din sepia

Ciudată iarna aceasta debia și-a lăsat urmele unghiilor lăcuite pe geamurile striate ale ochilor mei pământul își târâie brancarda cu frunze intrate în fibrilație ce au ruginit în

Fumul țigării tale îți ascunde verdele din ochi iar fadul cafelei din dimineața asta te face să fii mai irascibilă ca niciodată acum disipezi totul chiar în propiul tău interior riști să

Atunci când plâng îmi ascund lacrimile în mareele mărilor ca tu să nu afli vreodată ce înseamnă tristețea Atunci când râd voi aduce rază din soare să-mi încălzească buzele secate de

Lacrima ruginită a fierarului făurar mistuie nicovala amuțită de acul ne-ntors al pendulei caii lui s-au transformat în cuvinte de plumb acum aleargă prin ceruri biciuind fața pufoasă a

Pășesc desculț printr-o antecameră rece cu brațele cuprind corpul până când degetele îmi palpează măduva stâlpului osos și albul tavanului care se încăpătînează să-mi spargă surzenia

Câinele din mine a scăpat a rupt cureaua prinsă- n vârtejul lanțului lăsându-i o rană de carne vie în jurul gâtului acum se încură haotic prin labirintul curții de piatră

Dimineața m-am trezit statuie din cap până-n tăblia patului eu credeam că statuile se fac doar marilor învățați ai lumii pentru aportul lor adus omenirii fierb la rece ideea și mă tot

Nu voi pleca acasă în seara asta stropi mari de ploaie se sparg de asfaltul străzii spălând urme de tăceri și gînduri ancestrale lăsate în grabă de trecători găzduiește-mă la

Ca să mă sinucid trebuie să fie întuneric ca pașii mei să rătăcească printre rădăcinile copacilor ascuzând trupul în păienjenișul venelor din inima pământului dar mă gândesc că

Acum într-adevăr mâinile mi-au căzut în iarbă tu să-mi intersectezi degetele și să te bucuri este ultima oară când voi mai muri.

Umbra mea mă fură am surprins-o noaptea ciuntea bucăți mari de carne din mine și ți le dădea ție pe ascuns în mână avea o coastă smulsă proaspăt din coloana vertebrală atât de rapid

Așteptările și speranțele mele de un an s-au evaporat ca un abur în cearcănele de sub pleoape o dimineață tristă ghetele mele din piele neagră nr.43 Manolo Blahnik străluceau până la

În fiecare dimineață cu o mână îmi pipăi trupul ca nu cumva noaptea să-mi fi furat ceva din el lăsându-mă ciuntit zorilor când mă scol simt dureri înseamnă că trăiesc dar mă gândesc

Un șofer adormit a trecut ca un fulger printr-o baltă de sânge stropindu-mă dau sictir cu multă emfază și mă scutur asemeni unui copac de crengile uscate îmi continui drumul respirând

Un tavan alb niște capete aplecate peste mine râzând un cordon ombilical o foarfecă mare nesterilizată un petec de cearșaf zbierătul strident al durerii gânguritul mușcase

Pleoapele tale au privit prea devreme în pământ nereușind să le descopăr petele gândurilor cândva simteam stoluri de fluturi ce îmi zburau frenetic prin stomac miroseai a levănțică

Unde s-ar putea ascunde ,,iubirea’’ ca eu să nu o pot găsi?. Inima muntelui ar fi o ascunzătoare prea mică deci pașii mei nu vor mai face un urcuș inutil o dată a stat ascunsă pe corabia

De multe ori pasărea nu se naște să zboare și atunci ea își poartă aripa în suflet aidoma unui pom care nu se naște pentru rod pământul săngeră la fiecare vis sterp al