radun gabor

Au fost zile când te iubeam până la oase îmi abandonam ochii în pubela de la scara blocului lăsându-mă condus de voie vedeam prin ochii tăi o altă lume cu lumini intense și violete

Unde s-ar putea ascunde ,,iubirea’’ ca eu să nu o pot găsi?. Inima muntelui ar fi o ascunzătoare prea mică deci pașii mei nu vor mai face un urcuș inutil o dată a stat ascunsă pe corabia

cu privirile ațintite pe marginea zilei îmi șterg din suflet amorțeala ai plecat nimic nou sub inima ta doar gustul tăcerilor interioare îmi caut respirația prin umbra trupului în

Te țin de mână ca pe un copil când traversează strada pe la trecerea de pietoni am îmbătrânit cu zece degete la o mână încleștate pe-o linie a vieții ești un satelit natural al Eului

mă ridica tata până-n tavanul casei unde mirosea a var proaspăt cu brațele lui ca două liane despletite pluteam în aer fluturat de viață râdeam cu gura plină aproape de cer și-acum

Femeia mătură curtea femeia dă cu aspiratorul femeia face dragoste femeia repară acoperișul femeia face copii femeia vopsește gardul femeia vine de la munca câmpului femeia calcă femeia

Dragostea e ca un joc de fotbal un meci cu faulturi și mingi ieșite în out blaturi făcute o lovitură de pedeapsă plonjare în dreapta șut în stânga vidul format în barele porții topesc

Nimic deosebit cu orașele noastre aceleași măști cu zâmbete false trase de sfori peste umerii unei dimineți muribunde pompează\'n plămâni radioactivitate made în Cernobâl pășim peste

De fiecare dată când pleci în mine se naște o nouă despărțire asemeni unui matelot care își salută lacrima uscată-n batista iubitei pe dană dar el este sortit plecărilor în lupta

Să te înșel? Alibi am ochii care-mi deschid fiecare dimineață lângă tine, mâinile mele care îți mângâie cu evlavie craterul din inimă, că te apăr mai mult decât pe amărâta mea

De multe ori lucrurile mici par mai frumoase decât cele mari la fel și cuvintele simple se prind ca un scai de grumazul sufletului cred în noaptea în care gândul meu s-a odihnit pentru

Raza de lună despuiată țipă în șuvițe rebele despletind firul argintiu cu mătreața sărutului lumina s-a făcut țăndări în golul lentilei concave derulând secvența patinată din sepia

Azi nu vom face dragoste avem inimile învelite în foițe de staniol ca doi bulgări mari de ciocolată vom sta liniștiți și vom citi povești despre inimi topite scrise pe rotula

derulez în minte cadru după cadru toate iubitele care mi-au sorbit din piept spuma dulce și înțepătoare a șampaniei pe un taler de balanță pun timpul pe celălalt trupul ce se desprinde

Parcă-l văd și acum cum tăia pâinea la masă în mâna dreaptă ținea un cuțit lung și tăios iar în cealaltă o pâine rotundă și neagră mesele aveau un iz de ritual sacru pe-atunci ochii mei

O bară de salam rătăcită în vitrina unei mezelării infecte unde măcelarii plantau flori în ghivece de lut idealurile mele mărețe se limitau la trei pâini un kilogram de zahăr unul de ulei din

Lasă-mă să stau așa, te rog, îmi simt genunchii tremurând, din mine un gol se răscoală mai îndârjit sub povara trupului, cineva cheamă înapoi în trup, pasul și mă întreb, ,,oare, nu există

Așteptările și speranțele mele de un an s-au evaporat ca un abur în cearcănele de sub pleoape o dimineață tristă ghetele mele din piele neagră nr.43 Manolo Blahnik străluceau până la

Singura modalitate de a opri o zi este ca cineva să moară odată cu ea pare simplu dar lucrurile se complică atunci când le privești prin ochiul piramidei liniile palmelor se răsfrâng în numărul

O partidă de pescuit cu fir întins la capătul lui sufletul se zbate agonic în nada acului mulinezi cu disperare lași piedica liberă te forțezi din toate

Toamna asta am să tac, e pentru prima dată în viață, voi ține respirația acestei lumi până când pașii tăi vor mătura cioburile arămii căzute prin sufletul meu. Scrutez cerul, dar

M-a sunat mama pe linia albă a telefonului, a vrut să știe cum o mai duc, dacă mai amestec cuvinte pe foițe albe de velină, dacă am cules dulceața amăruie a vișinului din fața casei. O

Se scula tata sâmbăta cu noaptea-n cap pleca pe jos la București după de-ale gurii eu mă cocoțam în podul casei și priveam ațintit pe luminator sosirea lui nu puteam să-l confund cu nimeni

Orbul lustruiește bastonul cu ceară la fiecare început de duminică își șterge tacticos smoala din cioburile ochelarilor hrănește câinele de companie și-apoi se pierde prin aleile tăcute ale