radu stefanescu

e ciudat cum reușești să scoți dintr-o structură geometrică rigidă cum e sonetul (mai ales ăsta, în 2 rime) o chestie atît de fluidă discursiv. mă rog, nu ciudat, de bine... prozodie de manual, construcție atent dozată în crescendo spre poanta finală, oarecum surprinzătoare, deși ceva-ceva transpare prin aburii pastelului chiar din primul catren - totul, ca de-obicei, presărat cu fină, tristă, (auto) ironie. tot ca de-obicei, umor intelectual. și (în consecință) sentimentul că finalul putea fi, dacă nu mai veridic, măcar o idee mai bun. cum, nu știu. altfel, pălăria (fie, cagula).

acu, cel puțin în cazul de față, și sincer să fiu, nu că te-aș fi suspectat de lirism; dar chestia cu supozitorul m-a surprins, ce zic eu surprins, înduioșat, topit, cum bine s-ar zice, dacă nu s-ar fi zis deja - după cum mi-ai desenat. pdap, oricît de grea invectiva, cînd ți-o scrie omu cu majusculă, parcă te mîngîie totuși, un pic.
ca de-obicei, te regăsesc vînjos în atitudine față de cei ce fură (nu neapărat în sensu de înaintași, deși și-așa ar fi ok, dac-ai fi menționat pe-undeva în mod explicit ratangiii, steliști sau dinamoviști, cui îi pasă, oricum, după cum bine zici, totul, dacă nu se iartă, se uită). probabil n-am să aflu niciodată la finele cărui campionat te-a lăsat microbul, și în urma cărei deziluzii; nicio ipoteză nu stă-n picioare. stelist de-ai fi fost, azi noapte n-ai fi (dat) curs; cîine' pîn la moarte să fi fost, azi ți-ai fi tras peluză (nu din aia, de-ailaltă), iar de nostalgii natale nu te suspectez.
în rest, ți-a ieșit - țapană și mîndră, bre. atît de mîndră, că la soare te-ai putea uita - dar ce folos. poezica, zic. și, dacă nu tot nu suntem în stare să-l găsim, măcar s-auzim de bine.

nu te enerva, Marian, e vb de conjugarea lui a vedea. trebuia "are să vadă". și dincolo e cacofonie mare, nu că ar conta, dar e de manual (cacă). zic și eu. mai zic după ce vin de la serviciu (*$T#7hsdxc6)!

cred că primele 2 versuri, deși pur descriptive, ar fi fost de ajuns. restul pare din alt film - nu neapărat disonant, ci din alt film. și mai e rima ceață-dimineață. și "fiecare" îl văd în plus. tot o părere.

strict formal, Ottilia, și doar dpmdv, prea multe verbe pt. un poem atît de scurt. îl sufocă. sunt locuri unde ar merge și fără, de ex.
"sap aerul dintre noi
pe linia vieții
cu palme bătătorite"
sau
"mă târăsc prin singurătatea cu gratii"
e o părere.

cred că e ceva-n neregulă aici

"Femeia care îi promisese că are să văd lumea"

și aici

"matrioska căuta"

un poem aproape perfect din care aș scoate un singur cuvînt (nu contează care) și n-aș adăuga nimic. un cititor.

v-am citit întotdeauna cu un soi emoție inutil de explicat aici, acum. și, pînă astăzi, în tăcere. respectele mele, domnule, și Sărbători fericite, iată...

rafinat, peste care simt că nu s-ar cuveni să trec fără să las o stea, dacă aș avea certitudinea absolută a descifrării simbolurilor. așa, doar un semn de lectură (din stricta perspectivă a emoției) pentru autor - care-mi pare că aici a avut acces în gradul cel mai înalt la acel spirit generator de paradigme al locului; orizont dureros, distorsionat, închis - al unei posibile dimineți trecute (sau de după).

nu înțeleg de ce-și mai caută colivia pasăre
nu are deja una?
de ce e statornică, dacă tot dă să iasă;
și de ce atîtea păsări.
în schimb, aici
"pasărea aceea era chiar ea"
e limpede.

eu unul, în calitate de ageamiu, am detectat mai multe moduri în care cred că poți face praf o temă biblică, (dintre care 3 îmi par mai frecvente, și anume demonizarea [sic], luarea de guler și luarea de brăcinari). avînd în vedere că textul tău nu abuzează violent de niciunul dintre procedeele de mai sus, și se strecoară cumva ironic-dubitativ și cu un soi de fină autoreferențialitate printre tentațiile sentințelor de 2 bani care însoțesc de regulă acest gen de incursiuni, eu l-aș numi poezie; pentru construcție, și mai ales pt. final, una de recomandat.
de urat aș mai ura, dar nu-s în cea mai bună formă.
p.s.
- slabă, puternică, nu știu. cred că e o poezie bună.
- și că veni vorba, "sait feminizat" - subscriu

cu plăcerea lecturii

(Doamne-ajută)

cînd obiectivele unui text umoristic (a rîde de alții sau dimpotrivă, a-i face pe alții să rîdă) rămîn la nivel de intenție, textul ne va oferi, totuși, o șansă de care nimeni nu ne poate deposeda: dreptul a ne face singuri de rîs.
din acest punct de vedere, cred că postura în care se află acum e injustă.
îi urez entuziastului autor curaj și succes pe mai departe,

un cititor

absolut geniala, da-s prea sictirit acuma dupa steaua-cfr pt un comentariu scrobit gen steluta. nu stiu cata nevoie avea maria sa poetul de inca un membru in fan club, da iata-ma-s, sper c-am scris corect, conditii meteo, manastire maici chef
stima.

aș scoate asta:

"lunecând lumina luna printre mesteceni
ca un lapte în ugerul nopților"

și asta:

"în munți de calcedonii albastre"

"perfid oceanul și-a întins tulbure între noi nesfârșitele-i ape" e o mare prostie. ce-ar fi putut un ocean să întindă? rufe la uscat? și de ce tulbure? și de ce, în general, vorbe.

"bătrânul cimitir" și asta

și "dorul"

în rest (cu excepția titlului, care e catastrofal) e aproape ok...

cu plăcerea (surprinzătoare a) lecturii

contrazicîndu-l un pic pe antecomentator, n-aș zice că rima "rost-prost" e un rău în sine. totuși, rămîne un loc comun, și ar cam fi de evitat, de ex, așa:

"Cum prind contur tristețile pe frunte
Când altă toamnă fără rost se duce;
Și cum mă pierd în false amănunte
Precum în Europa League - Il Luce."

în strofa a doua, mesajul e puternic, ce-i drept, deși nu văd ce alteva ar putea visa un orb, în afara luminii, iar "fost-moft", să recunoaștem, nu e o rimă tocmai fericită.
fără a-și pierde din strălucire, și păstrînd rima lumină-carantină, strofa ar putea suna ca mai jos:

"Prea multe nopți pierdui cu Microsoft.
Cînd mi-a venit factura la lumină
Să-mi vină rău - un milion nu-i moft.
Cu cleștele, m-au pus în carantină".

nici strofa a treia nu e rea, deși eu n-am văzut prunci de lapte mai tineri de 40 ani zvîrcolindu-se în somn, și în niciun caz după consumul excesiv de lapte. propun:

"Trăsei o sîrmă din vecini azi-noapte,
Să scrii la lumînare-i un dezastru.
Divinitatea iartă-aceste fapte
Cînd ai talent și sîngerezi albastru"

și, acceptînd rima oarecum sonoră "urme-minune", pt. a lega ideea de final

"Și mai ales cînd Nia nu mă vede
Mă adîncesc în contemplațiune,
Să fie-al dreaq ăla care crede:
Cînd bați în tastatură nu lași urme"

în rest, îmi plăcu

după părerea mea, colajele nostalgice de genul ăsta îți ies atît de bine fiindcă exploatează în gradul cel mai înalt atuurile feminității tale (fie doar poetice) - o anumită artă a imaginii, a însuflețirii obiectelor, ludicul, gingășia, acuitatea observației, memoria, etc. chestii pe care eu unul nu le am și pt. care te invidiez.
vrei și-un feedback emoțional? un soi de deja vu, de inexplicabilă melancolie. o fi de la motanul lipici, deși toți motanii copilăriei mele îmi amintesc că purtau nume bleah, terminate în "ilă" și nu îmbătrîneau niciodată (mai precis mureau eroic, de tineri) hoțomani, curvari, vagabonzi, lipsiți total de simț poetic și aderență la valorile familiei.

-> un cititor

p.s. mi-a plăcut mult chestia cu gîndacul

stimată doamnă, atîta vreme cît produceți versuri la limita nonsensului, precum:

"pe străzi vântul rotea parfumuri brumate de ghilotină"

unde, sintactic, e greu să-mi dau seama dacă e vorba de binecunoscutul parfum brumat (acoperit de brumă) al ghilotinei, sau dacă, eventual, ghilotina brumează (sic) parfumul vîntului (licența, adevărat, nu foarte licențioasă, și probabil involuntară, nu-mi aparține)

sau, din cauza topicii defectuoase, versuri neinteligibile, ca în:

"în cafenele singurătatea sau cine știe prin care alt club înfășura"

sau:

"plecările păreau niște ciudate catedrale din porțelan"

unde, în loc de "porțelan", se poate folosi la fel de lejer "marțipan", "celofan", "deltaplan", sau orice altceva vreți dvs, cu același efect poetic - adică nul, pentru că, iertați-mă, nu pot să-mi imaginez nici sub tortură ce-are a face plecarea cu prefectura catedralei - cu excepția cazului cînd v-ați gîndit la peroane,

eu unul voi continua să cred că aceste poeme nu sunt decît adorabile exerciții de versificație.

în căutarea unei idei oarecare, cred că am dat peste ceea aș putea fir epic minimal, și anume "seara, ai plecat cu o drezină din gara Saint-Lazare / și m-ai lăsat într-un club, la intrare prevăzut cu felinar".

mădălina, chiar nu pricep ce caut eu în povestea asta. comentariul meu a fost decent și onest, zic eu. poate nu și competent, dar asta e altă mîncare de pește.

cred că poezie e doar în titlu. ce urmează, dpmdv, are gustul neputinței. pare un sentiment anume (evident, dureros) ce se vrea reconstituit, dar atît de unic încît e intangibil pînă și rostirii interioare, cu atît mai mult rostirii poetice - orice formulă fie îl dizolvă, fie îl transfigurează pînă simți că nu-ți mai aparține, nu mai e ăla. și atunci tai, mizînd pe tehnici de expresie comune, dar nu mai rămîne mare lucru. cred că, cel puțin în momentul ăsta, ți-ai propus prea mult. pentru astfel de ținte, sunt zile care vin sau nu. e o părere.

Crezut-am, ce e drept, e drept,
Ca-i pana unui cap destept,
Acuma, insa, schimb formula:
Mi-e clar ca tu uzezi doar...scula.

(Atropa Belladona)


acum c-ai luat problema-n mînă,
și-n 4 versuri m-ai ucis,
cred c-o să tac vreo săptămînă
(și trist, în pat mă-ntorc - la scris).