Din piață, cu dragoste

e ciudat cum reușești să scoți dintr-o structură geometrică rigidă cum e sonetul (mai ales ăsta, în 2 rime) o chestie atît de fluidă discursiv. mă rog, nu ciudat, de bine... prozodie de manual, construcție atent dozată în crescendo spre poanta finală, oarecum surprinzătoare, deși ceva-ceva transpare prin aburii pastelului chiar din primul catren - totul, ca de-obicei, presărat cu fină, tristă, (auto) ironie. tot ca de-obicei, umor intelectual. și (în consecință) sentimentul că finalul putea fi, dacă nu mai veridic, măcar o idee mai bun. cum, nu știu. altfel, pălăria (fie, cagula).

și eu, ca atâția alții, eram convins că și în fond, nu numai în formă, sonetul este ceva desuet, vetust; lectura acestui text mi-a servit fără măcar să-și propună o lecție poetică (și sunt mândru că am puterea să recunosc), mi-a demonstrat că atunci când "inspirația" este susținută de talent autentic și de capacitatea de a se lăsa impresiontă din contemporan, accentul nu mai cade pe instrumentar (deși exigența acestuia este satisfăcută din toate punctele de vedre - evidențiez în mod deosebit rima), ci pe comunicare, pe echilibrul pe care un autor astfel înzestrat reușește să îl producă între ce se spune și cum se spune; nu în ultimul rând, de mare efect "prospețimea" temei, precum și (auto)ironia, concept estetic ce face să pară că acest gen literar, considerat mort, a fost supus electroșocurilor; și trăiește.

felicitări.