Radu Ioan Tudosan

poeților eu n-am timp de voi să știți mie îmi place de voi și mi-aș lipi urechea de piepturile voastre să ascult bătăile dar eu n-am timp că știți cum e viața e scurtă dar frumusețea e-o apă

cei în zodia șarpelui își schimbă pielea pe neașteptate sunt imprevizibili ziceau mayașii oamenii se temeau de oameni în semnul șarpelui ziceau că au două extreme puternice dacă apucă pe calea

să nu fie despre mine să nu știu că toate de pretutindeni mă privesc fix pe mine să fie oricine altcineva dar nu eu fiindcă eu vreau mai mult să mă pierd decât să mă regăsesc capul meu bolta

voi nu puteți fi în toate mințile vă dați seama de asta când vă treziți dimineața toate mințile sunt departe de voi atât de îndepărtate încât nici măcar nu se mai zăresc de acolo de unde sunteți

te recunoști când te uiți în oglindă tu spui aceasta este fața mea ochii mei se privesc pe ei înșiși eu știu că sunt și carnea asta este carnea mea tu crezi că vezi și că poți vedea mai mult decât

Un blestem scurgându-se lent a-pă-să-tor aproape la nesfârșit realizarea că, de fapt, doar inocența poate iubi cu puterea iubirii iar noi ne-am tot îndepărtat

Dar de acolo de unde se termină poezia, ce începe, poți te rog să-mi spui ce mai începe când nu-ți mai rămâne nimic de arătat ca atunci când în casa ta, viteazule, se făcuse loc nesfârșitului?

Încă nu se vede, dar vă zic, poeților, eu pot să scriu mai bine ca voi pentru că iubesc frumosul mai mult ca voi, poeților, eu sigur aș putea mai mult ca voi pentru că iubesc pe Christos mai

El era un poet frumos și slab tare de trup, cum sunt toți poeții frumoși, avea păr lung și creț, se încovoia pe scaun să citească și slab tare îi era trupul, acest trup avea drumul său, dar

Vreau să rămân aici puțin mai în spate, în niciun caz prea mult în față, ci chiar puțin mai mult în spate. Te văd așa cum vreau eu, te văd bine de aici, nu îmi ești străin, te văd și te privesc,

Ce este ceea ce rămâne cu mine Când întunericul cade deasupra sufletului meu Cum aș putea să știu ce ar putea fi Ceea ce mă ține în siguranță, departe de greșeală Întunericul să vină, nu îmi

Habar n-ai tu de câte ori am vorbit cu tine spart la telefon Creierul meu a fost mlaștină a fost catedrală a fost catedrală scufundată-n mlaștină Habar n-ai pe câte străzi am mers ca pe

Te trezești la ora obișnuită și Te dai jos din patul moale și călduț pe covorul încercat de vreme Cu grijă și răbdare aranjezi patul apoi ieși din cameră Îndreptându-te spre baia cu faianță

Nu vreau imposibilul, Nu-mi doresc să zbor și nici să fiu invizibil. Astea-s pentru copii mici. Eu am crescut, Acum vreau doar să fiu mai vulnerabil.

Înainte să scriu Eu trebuie să-mi intru în rol Altfel nu pot Trebuie să-mi aduc aminte Toate minciunile Eu sunt Radu Ioan Născut în Bechet în urmă cu 28 de ani Nașterea nu mi-o amintesc Eu

Arma îi atârna de mână Reală și grea Arma devenise parte din tot Bătrân și bolnav era el Iată bătăile inimii Ticăitul ceasului Și toți acei șaizeci și șapte de ani viețuiți Așteptând

Să știi că aici ești numai tu Și toate acestea sunt fețele tale Tu să-ți aduci aminte să te mai privești și în oglindă Să nu le uiți Uitarea te înstrăinează de tine Mai știi când ai dispărut

Îți mai amintești când băteai mingea de cauciuc Mingea tocită În spatele blocului Vecinul își pusese geamuri termopan la parter Și nu-ți mai era teamă că le poți sparge cu șuturile tale de

ciudat de frumos acest sentiment de căldură când din scara rece și neînsuflețită a blocului se trece pragul ușii cu numărul optzeci și trei unde nu ordinea ci haosul cuprinde ființa în brațele

Când e despre tine, în piept mi se descarcă mici impulsuri electrice spre partea stângă. Ea trebuie să rămână în barcă, așa mi s-a zis. În barcă ea e în siguranță. Nici măcar să nu încerce

iar coaja în care ai crescut să se spargă rămâi precum miezul de fistic fără scut într-o lume sub presiune fără scut pe câmpul de luptă rămâi miezul gol dezvelit iar frigul cu răceala lui să

când eram un pici aveam cel mai tare ou de Paşte era mic şi tare de câță mi-l dăduse bunica bunica mereu îmi aducea ouă de câță de Paşte noi nu aveam câță dar cumva tot rezolva ea se ducea "pe

este despre această agitație neliniştea care înveleşte infinitatea din fiecare secundă a ființei fără permisiune infiltrată în cele mai mărunte acte ale existenței ca un intrus invizibil în

atârnă greoi de brațul tău drept o mala din cranii o sută opt cranii mici din os copilaş plecat prin locuri rău famate cu străduțe-n care se decide în şoaptă soarta unei vieți nevinovate unde