Radu Ioan Tudosan

Se întâmpla într-o dimineață răcoroasă de iarnă. Nu-mi amintesc prea multe; mergeam împreună cu mai mulți oameni printre clădirile unui oraș de modă veche, în stil burghez, spre o destinație

iubito oriunde ai fi nu da lumii prea multă atenție de ce ai face-o jocul este deja făcut nu simți sforile trâgându-ne încoace și încolo s-a făcut deja e apus noi nu putem face prea multe într-o

Ce este ceea ce rămâne cu mine Când întunericul cade deasupra sufletului meu Cum aș putea să știu ce ar putea fi Ceea ce mă ține în siguranță, departe de greșeală Întunericul să vină, nu îmi

uite cum stă treaba ştiu că sunt pierdut bine? şi pentru că ştiu mă pierd şi mai tare dar nu vreau să-i spun astfel pierdut aş spune ei bine mai degrabă aş spune că-mi place să mă joc

glorie frumuseții glorie toate oglinzile să dispară din casa mea a spus și s-au dus cioburi de argint de argint cald înfierbântat au căzut amintiri cu tine goală înfășurată într-un

atârnă greoi de brațul tău drept o mala din cranii o sută opt cranii mici din os copilaş plecat prin locuri rău famate cu străduțe-n care se decide în şoaptă soarta unei vieți nevinovate unde

Ei toți știu finalul Prefăcându-se că nu Frică și dezgust nebunie și groază Sânge lacrimi și moarte Oh, oh iată doar începutul

Ca să vezi lumina revărsată, trebuie să reziști până dimineață, bătrâne, să intre negura în sacul pământului. Jerusalema, Jerusalema, în sacul pământului încape toată...

Tic-toc, tic-toc, mi s-a mai dus puțin din viață, Dar poate-i încă prea devreme pentru-a spune, Că mie nici prin gând nu-mi trece Să mă mai îmbăt, cândva, Cu apă rece. Oh, și jos de tot aș vrea

Cât de mare este minunea ce nu-mi încape în minte Dar sângele meu curge prin ea Minunea întreită în sine însăși Când toate par normale În lumea mea totul e imposibil Totul Mai puțin ea

în spatele minții nu mai este loc deloc totul e deja ocupat cum se rotește roata la infinit cum s-ar gândi să scape mai mult sau mai puțin sictirit acolo totul deja e ocupat moartea morții în

este despre această agitație neliniştea care înveleşte infinitatea din fiecare secundă a ființei fără permisiune infiltrată în cele mai mărunte acte ale existenței ca un intrus invizibil în

Nimic Din ce Făcusei tu Și eu Nu putuse Afecta Echilibrul Oricât de mari Și cât de mici Câte dispăruseră Tot atâtea Apăruseră Tot la fel de mult Contaseră Deloc Deloc Deloc Iar asta

Azi, douăzeci și șapte februarie, l-am visat pe Iisus pentru prima oară în viața mea. Îmi amintesc, eram în dreptul unei uși de lemn și așteptam să îmi vină rândul, să se deschidă ușa. Mai erau și

Degeaba, și o știm prea bine, Prietena mea cea departe de mine, Noi oricât am avea, tot nu ne ține, Căci foamea noastră nu e săturată Decât de ea, plină, iubirea toată!

te recunoști când te uiți în oglindă tu spui aceasta este fața mea ochii mei se privesc pe ei înșiși eu știu că sunt și carnea asta este carnea mea tu crezi că vezi și că poți vedea mai mult decât

toate ale ei lumea ta întreagă în palma unui singur cuvânt viu jucându-se rostogolindu-te pe toate părțile posibile ea ți-a dat naştere şi doar prin puterea ei vei muri micul meu prinț al

Dumnezeul meu, nimic mai mult nu pot să îți ofer, decât atât cât sunt eu. Dacă eu sunt nimic, atunci nici nu contează, Doamne, dar dacă prin mine se deschide nemărginirea, atunci este timpul să

e mai rău decât îți imaginezi e mult mai rău decât crezi tu că este și nici nu are cum să fie altfel la cât de mult bine se întinde peste tot peste tot aceeași inimă

În palma Lui Dumnezeu începe și se sfârșește lumina ochilor mei. Îți spun că ție îți e frică de adevăr și nu mă crezi. Nu mai fi prost, îmi zici, nu mai crede toate tâmpeniile Ce ai, ești

voi nu puteți fi în toate mințile vă dați seama de asta când vă treziți dimineața toate mințile sunt departe de voi atât de îndepărtate încât nici măcar nu se mai zăresc de acolo de unde sunteți

"Iar te-ai cufundat în stele și în nori și-n ceruri nalte" fix când o gândeam pe stradă dau unul scufundat chiar în ghena de gunoi Doamne ce ne facem noi

spune-mi de ce laşi lumea să închidă perla înăuntru ca pe un ideal condamnat uitării speranța e o armă încarcată peste care îți aşezi perna în fiecare noapte înainte să te culci câteodată are

am văzut în josul minții mele unde labirintul nu se mai putea numi labirint ci cale spre recunoaştere unde groaza sugrumă cu tentaculele ei umede şi reci segmente ale ființei iar atunci când