Poșircă Răzvan Adrian

n-am să mint m-a durut nevoie mare nevoia ta de condamnare ascultă cum fierbe betonul din cazemată cum aerul miroase a pereți și dacă-l lași deoparte poți comprima o suflare soră cu

cum învărt bulangii ăștia nemilos cuțitul sexualității în corpul comun al plutoanelor de virgini nici un pic e substanță reală numai spermă în saci de latex nici urmă de vibrație

acum când mă pierd cu firea în maldărele de întuneric din corneea ta spartă de lumină copilul din mine zgârie cu mânuțele murdare de lapte pereții toracelui meu interpretează acolo închis ca într-o

Trăiește clipa un deținut cu atitudine de clasic modernist scrijelește cu unghia pe pereții celulei „de la cheeseburgeri la pizde suntem toți doar rebuturi și enigme” Trăiește clipa confetti în

mersul tigrului în savana Mexicană ne poate spune daragi maimuțe că hienele râd la stand-up doar când gorilele de la intrare se prefac oarbe și le lasă înăuntru noi restul suntem primii

Închideți robinetul se aud zvonuri în pelicula de apă unde fanaticul a lăsat robinetul deschis și o pereche de adidași cu șiretele tăiate pe jumătate așteaptă în fața ușii de metal

cuvinte în borcane cu rozmarin și cimbru mucegaiul în floare din tulpină în rădăcină câțiva sticleți și-au adunat inimile într-un beci din marmură fix o adunătură de fiare vechi să

mi se aștern stele în privire de când aștept să te privesc cometa lui Hades pentru mine ai fost Venus e cutremur în univers îmi spuneai tu glume nesărate e cutremur în univers ce m-aș

un recul atât de puternic al rafalelor de inspirație al aripilor sângerii de poet sparge bariera timpului și ajunge orbitând în spațiu ca un satelit trimis acolo să studieze luna dar

credeam că ai să-mi spui totul despre tine dar ți-ai confecționat o oglindă din principii de nisip din cuarț topit nu spun că din sticlă de cristal pentru că știi și tu sticla nu

lacrimile tale lipsite de semantică adesea umpleau paharele de aluminiu lăsate în nopțile cu ploaie sub strășină pe care le răsturnau pisicile noaptea când se prefăceau oameni și urmau un

vreau să le zic și lor că luminile cerului sunt de fapt semnale de alarmă un fel de ambulanță divină cu doi paramedici grași de după revelion vreau să le spun că umbrelele nu se vor

imaginea ta lovește în echilibrul natural al stării mele organice ca un clopot tras la înmormântare ce ondulează spațiul umplut de vibrațiile aerului sunetul bate în urechile astea pline de

prin vena pe care mi-am înțepat-o cu ruginitele tale ace de iubire ca printre niște cotloane înguste apare imaginea perfectă a firii tale când am sperat că am să mă tatuez etern că pielea mea va

tu vii acasă îmbrăcată în capodul tău transparent mersul tău odată cu vorbele și zâmbetul ăla mi se pare mie sau vrei să-mi spui că vrei sex indirect mi se pare doar sex la distanță nu se poate cum

ai scos dintr-un corp pietros al unui adult uzat un spirit de copil cu o fire beletristică ce privea curios la tine ca la o lună ce poartă straie de muză ca la un meteor ce a străpuns pâna în

zâmbești degeaba râsul tău e la mine îți miști buzele degeaba cuvintele tale sunt în buzunarele mele pline deja aștepți degeaba am furat răbdarea e la mine stă printre cutiile cu amintiri bune

sunt plin de fericire râd în interior dar buzele mele nu vor să accepte ca un confeti ce-mi sparge timpanul sună repetat de bine sună ca aplauzele de fericire din interiorul meu dar palmele mele

mie îmi ajunge o oră să-mi plâng de milă alții așteaptă 50 de ani să plângă pentru viață ei trebuie să moară câte 50 de ani pentru fiecare nu ajunge nimănui o oră să plângă pentru viață mie îmi

Noaptea mă mângâie atât de tare că-mi întinde pielea până peste ochi. Palmele grele-mi zac nule pe marginea mesei. În cafenea, în care noaptea-mi spune că programul s-a încheiat și trebuie să ies.