Plopeanu Petrache

Silvia, vreau acest text și nu mă poți împiedica să-l am!!!
Tu autorul o să sari scandalizată și o să-mi spui că greșesc, că textul e al tău și eu o să surâd sardonic și o să spun, NU. E al meu, al meu, al meu, PENTRU CÃ ȘI EU MOR!!!
Vrei cumva să mă simt văduvit de mirosurile putreziciunii, vrei să nu ănvît de acum moartea, să nu știu ce să fac?

„iartă-mă, doamne, că nu știu ce fac”

Iartă-mă Sivia că nu știu cum se moare, dar poate am să învăț din acest poem pe care ți l-am furat. În schimb te asigur îți voi da lut curat, neîntinat de macarale.
Cu multă prietenie
PP

Ah, domnule Diriginte de la XI C!!! Aș vrea să te văd când \"elevii\" tăi vor cere cu tărie, în tării, să fie înscris în rubricile catalogului și numele \"corigentului\" Sofronie Valeriu (așa se înscriu numele și prenumele în catalog. Va fi o tăcere creatoare sau una a infinitului gol? Va fi alpha sau omega? Început sau sfârșit? Tare vreau să discut cu tine problema spinoasă a \"prezenței\"!!!
Alt diriginte
PP

Ștefane, nu știu dacă ți-am mai spus, da\' acest poem e al meu. Așa că pot să fac ce vrea creierul și inima cu el.
M-am dus atât de departe să scriu acest poem. M-am ascuns chiar de mine însumi și-am început cu o rugă prin care invocam spiritul locului pustiu de mine să-și imagineze că eu sunt încă acolo. M-o fi luat în seamă?
Și mi-a căzut fisa, în timp ce stam eu ascuns într-o șură prefabricată pentru uzul celor romantici - eu nu sunt, dar nu am găsit alt loc, asemănător cu altul - că nimeni nu mai e ca mine...Nici eu nu mai sunt ca mine...nici eu nu mai sunt ca mine.Toată lumea spune asta și-au sfârșit prin a mă convinge...până acum. Acum am scris \"sens giratoriu\" și m-am întors în mine. Cu toate ale mele de pretutindeni și-i las pe alții să greșească. Chiar și pe El
Ștefane unde ești?
PP

Silvia, indiferent că e de bine sau de rău, să știi că nu comentez pentru tine ci pentru mine.
Poemul mă atrage prin ultima lui parte și de aici

cât un fir de mac
văzut întâi cu ochiul stâng
după care cu ochiul drept
și numai după aceea
cu ambii
tot mai optimiști
pentru că nu au nevoie
de ochelari

Mi-am închis ambii ochi și m-am uitat mai întâi cu stângul, apoi cu dreptul apoi cu amândoi la poemul scris cu ei. Și am conchis că am făcut cea mai bună ochiadă din acest moment.
Și m-am felicitat
Cu prietenie
PP

Mai întâi am cerut să-mi fie mie adjudecat mie acest poem - nu știu Cornel dacă ai primit deja răsplata - și apoi am pornit la fel de înalt prin el.
Un accident, mi-am agățat sufletul într-un copac aflat în faza lunii noi, a primului pătrar, deci al schimbării, m-a făcut să mi-l caut oriunde, inclusiv în tine. Sau poate ar trebuie să scriu Tine? Indiferent de majusculă, în tine/Tine călătoria mea inițiatică mi-a permis să-mi descopăr sufletul atârnat de aripa schimbării ea, sau El își aruncă umbra peste suflet și-i oferă contur, numai așa am reușit să-l vizualizez și acum sunt plin de ea și de El. Vreau să le unific și o să spun că sunt plin de umbra iubirii creatoare - dacă dragoste nu e nimic nu e -
Cornel nu mă da în judecată dacă nu ai primit banii
Cu multă prietenie
PP

Asta este ce ne așteaptă și pe noi, de fapt greșesc atât de mult, asta se întâmplă deja la noi. Mă întreb unde ne vom duce pe acest tobogan descendent.Există oare atât de multe niveluri în prostirea de care vorbea Marcel Reich-Ranicki încât degradarea să însemne și altceva decât moartea?
Foarte interesant articol
Voi reveni dacă se merge pe această linie
Cu stimă
PP

E aici cineva, nu eu, care se bucură de propriile-i nenorociri. Ele nu fac altceva decât să-i dovedească încă odată că este tărâmul impunerii tristeței. Acum se trece prin el și aici nu pătrund prietenii, iubirea, poeții. Mă întreb cine oare mai trăiește în acest spațiuîn afară de perechea de pantofi vechi, de ceașca crăpată, de perna moale? Bine cel puțin că există bucuria cutremurului care sparge colivia. Și cămașa strâmtă!!
Eu nu mai am așa ceva
Cu prietenie
PP

Mă întreb ce eveniment s-a mai petrecut pe 14 mai 2063 și cum ai fost trimis dincolo!

Știi că întotdeauna se găsesc alții mai meșteri decât cei de față.
Stau și mă întreb ce va face la 40 de ani, la 50...Ce mai este de distrus...

Amical
PP

...și cercul îmbogățit chiar cu el însuși, s-a închis, dar nu zadarnic. În periplul său arcul și ursa mare s-au întâlnit și trecutul le-a aparținut. Ce a rămas acum? Un fisco, o confuzie și acele biografii subiective cu posibiliattea revenirii și apartenței din nou la trecut...le deuxieme...
Plăcut și care mi-a permis să mă cufund într-o realitate dorită
Cu prietenie
PP

Oamenii, și păsările nu au de unde să știe, au aripile oriunde altundeva dar nu pe umeri, altfel ar fi îngeri, dar ce bine e să fii om și să fii conștient de celelalte aripi ce ne înalță, poți să le dai cu tifla păsărilor de orice fel. sincer prefer păsările oamenilor, sunt mult mai complexe și au darul de a te înălța, sau coborâ, nu doar simpla calitate de a te privi. Problema este că uneori ne temem de aceste păsări personale.
Un poem plăcut și ușor de integrat în propria ființă
Cu multă prietenie
PP

Teodor, m-am recunoscut în privirea ta către Dumnezeu prin chipul mamei. Uneori trebuie să gândim despre asta, dar nu numai să gândim ci să și scriem!!! și nu numai să scriem ci să murim pentru asta.
Cu stimă
PP

Prietene Vali e sigur că discuția noastră de aseară te-a îndemnat să pleci la o nouă \"vânătoare\" de poeme!!! Căci oare ce este aici decât pasărea-poezie care nu se lasă prinsă așa de ușor cu \"lațuri\" obișnuite, banale și al cărui mecanism de \"prindere\" nu se găsește nicăieri prin manuale ci doar în chinurile adâncii faceri a ziselor? Și mai departe, câți poetaștri nu vedem grăbindu-se să proclame prinderea păsării măiestre, când de fapt abia au pus mâna pe o pană a unui sărman cuc!!! Oare cuvântul se lasă prins mereu, oare urâtul poate fi mereu sublimat și se poate acționa asupra frumosului și binelui banal, oricând? Nu! Prinderea acestor păsări este o treabă anevoioasă, în anumite momente când vânătorul se poate desprinde de acoperiș și poate străbate cu privirea lui pădurea încărcată de sensuri, semnificații, umbre și lumini. poți fi un vânător bun și blând, dar atunci nu vei face altceva decât să devii un colecționar al unor figuri de paie, sau poți alege uciderea realității pentru a fi ceea ce trebuie: ființatorul unei noi lumi, al sublimului artistic și acesta ne permite să-l vedem pe el și să vedem dacă avem sau nu dreptat. El, sigur nu este un simplu colecționar al figurilor de paie ci al Păsării Phoenix
Superbă lecție de poezie post post ...
Felicitări
PP

ceva din acest poem este al meu. este al meu și simt asta în mine. dacă nu ar fi așa nu aș mai citi. am citit de 2 ori. și m-am gândit la ale mele. e atâta liniște atunci când stau singur și mă gândesc la ale mele. îmi propun să mai scriu încă un poem ca acesta și să-mi placă și el. m-am gândit, ce m-a apucat să scriu despre contabilitatea toamnei, despre contrabanda de cuvinte, despre acel pontus creat între apa de la robinet și fața mea somnoroasă...și mi-am spus că ăsta sunt eu și îmi place cum sunt. dacă poemul lui dan îi aparține și lui, e ceva întâmplător!!
...
PP

Alberto, fiecare dintre noi încercăm, reușim sau nu să identificăm acele straturi, acele niveluri ale limitelor tuturor acțiunilor noastre.Nu fac decât să mă izolez de aceia care nu merită să înțeleagă faptul de a trăi - ființarea - . Este deja o mare pedeapsă pentru ei, nu vreau să-i mai pedepsesc și prin existența mea.
Cu prietenie
PP

Am trecut repede peste toate celelalte comentarii, ca nu cumva să fiu influențat de ele. E o culoare plăcută în poem, iar undele apei aruncă toate temerile că s-ar putea să nu existe de fapt nimic, acolo la punctul acela fix, căci el mă așteaptă în oscilația nemuririi pe care o numim moarte. Îmi place poemul tău pentru că mă face capabil să scriu despre mine pornind de la el. Altfel n-ar avea nici un rost, iar pentru asta îți mulțumesc. Pentru mine e bun!!
Cu stimă și voi reveni
PP

Victor nu te supăra pe mine, comentariul nu-l fac pentru tine ci pe acest poem al tău, care a căpătat independență odată cu fuga de sub mâna ta și a devenit și al meu. Am spus că nu-l fac pentru tine ci pentru mine. Nu mă interesează ce ai vrut tu să spui, nu mă interesează simțirile tale ci doar ce gândesc eu acum, când citesc, ci doar ce simt eu acum. Ai văzut din celelalte comentarii că poemul place. Nu ai nevoie deci de încă un comentariu. Am eu însă nevoie de un asemenea comentariu în care să-mi spun că aș vrea să cred în profunzimile iubitei prin profunzimile versului, că iubirea de femeie este un veșnic vers, care deși repetat și plăcut în realitate, reluat în moneme, pierde din intensitate dacă nu pot să găsesc altceva decât veșnicul di- (stânga, dreapta, sus, jos. Am această incapacitate de a rămâne doar la suprafață (chiar dacă mă afund!!)și doresc să-mi regăsesc abilitatea de a înnota: dă-mi această capacitate prin poemul tău...
Cu stimă
PP

...desigur trimiterile tale sunt multiple, dar fiecare luăm din ele pe acelea care ni se potrivesc, ar fi absurd, ca să repet cuvântul din titlu și in ultimul vers, să încerc să cred ce ai gândit, simțit, când ai conceput acest poem; și la o adică nici nu-mi pasă de ce simt cei care scriu ci doar ce simt eu și dacă pot întradevăr să simt ceva; aici m-a oprit ideea că despre lucrurile mici nu vorbim niciodată, dar indiferent de asta ele există și se insinuează în noi până iau amploare; sau poate vorbim despre acestea doar cu noi înșine deoarece vrem să părem alții în fața celorlalți? A vorbi despre lucrurile mici înseamnă a coborâ la nivelul lor și câți dintre cei cu care ne intersectăm ai identificat realizând coborârea, cât toți vor să urce? Îmi place să port în mine ideea că umilința celor umile - pentru că sunt așa cum sunt - are darul de a te ridica la un moment dat. Dar oare așa este?
Ai văzut, nu am vorbit cu tine ci doar cu lucrurile tale mici!!!
Cu stimă
PP

Cornel,am simțit nevoia dedublării, la fel ca orișicare om și a unei tranmigrări de la ceea ce sunt la ceea ce aș vrea să fiu. Mulțumesc de cuvinte
Cu stimă
PP

Te-ai supărat pe nimeni și-ai plecat,
ori m-ai lăsat să meditez în scaun!?
-eram un tors-întors, copita mea de faun
cu lipsa ta nicicând nu s-a \'mpăcat-.

Mi-am arcuit cu negru aripile-n tăcere
și-am înlemnit posac vertebrele în foc
eu scaun sunt, dar viu aș vrea să joc
și să te port în spate, călare peste ere.

Aș vrea să fiu eu Ecleziastul de lângă tine și să surprind clipa în care vine timpul pentru tot...și să pot spune ca și el că există un timp pentru orice...dar mai ales acel timp pentru a fi palma care mângâie și care revelează răspunsurile divinității din fiecare - acea divinitate a iubirii -
Și există și un timp pentru a spune ...
felicitări
Cu prietenie
PP