Petrescu Andreea-Ioana

În poze vezi colțuri rupte, oameni uitați în simțire Hârtie trecută prin multe, ce ani ce eram ce vom fi resturi Măturate de adieri subtile în colț de cameră obscură ce vede tot Nu simte

Voi fi bătrână într-o zi Când cerul va fi doar un fum gros, gri Așternându-se peste lutul mamă Din care am ieșit și-n care mă voi întoarce Voi ține cu mâinile și cu

Și iar plec spre casă părăsesc Ardealul zi ploioasă dar optimista femei triste și curioase doctori cu joc de mână le taie cancerul leagă tendoane conduc mașini după

Chip de pluș Cu suflet fragil de păpușă Ne-nghiți pe toți În ochii tăi întrebători Te-alint cu tuș Ființă caldă, jucăușă, Tu vrei și poți Să ne lași mici și muți.

Vreau să ningă peste sufletul meu petale de trandafiri albaștri să mă-mbăt cu mirosul lor și să regăsesc monstrul din mine să fiu liberă să judec să văd oameni cu sufletul

Un colț de stea În întuneric Mi-a ațintit privirea O bucată Inocentă de glonț uzat De vreme De ea și de mine Globule albe Lunecă pe epiderma rece Globule roșii

Cum aripi moi și line Pătrunse sunt de vânt, Văzduhul cald cu linii pline Se-apropie de pământ. În valuri blânde se perindă Portocalii inflorescențe dulci, Iar noaptea vrea

Plutesc Sunt o sferă Alerg pe pământ Sar pe nori Mă joc cu soarele Stelele sunt pete Pe cerul Lumii egoiste Fulgi sfâșiați Cad în absolut Întuneric

Un gând Trecător precum un fulg Purtat de aripile vântului Larg deschise peste o mare Agitată de sufletele muritorilor. O privire fugitivă În trecut Către vremuri

Lacrimile cerului cad în nepăsare pe albul cândva imaculat al norilor; rigiditatea lor dă naștere unor cristale, cioburi din adâncul albastru al cerului, ce străpung pământul. Sub picioarele

Un astru mic, miracol al luminii, În toate și în tot chemarea firii Minunea zilei, nopții, a trăirii Le am ca dar măreț fără negoț, Profit, le simt, ca și un

Ea veșnic stă supusă-n fața lumii, Tristă, săracă, fără un cuvânt, E singură și-au blestemat-o sorții Să n-o atingă nici un vânt. Frumoasa-i veșnic ancorată, O-mbie

Copacul, fără de care E tristă și steaua de argint, E-aproape de mine și pare Că mângâie cerul zâmbind. Îmi ninge flori albe în plete Și-arome neștiute mă-mbată, O

O mare de oameni Înecați in cotidian Trăiesc vise adânci, Într-un somn profan. Un labirint creat Dintr-un neant inexistent, Pentru un simplu moft Al unui zeu

Cu ochi umili mă uit, Mă pierd în absolutul tău; Și umbra ta, neant brutal și trist Ne bântuie mereu. Nu te cunosc, nu vreau, dar trebuie. Mă vrei, te simt și te alung.