Paula Buzatu

Confesiunea celui care pleaca. Târzia toamnă frunzele-și aruncă Și ele-n zborul lor de neștiut se leagănă în vânt Vrând, parcă,să se-ntoarcă înapoi, Acolo,unde cald și bine lor le-a

Dorința Târzia toamnă frunzele-și aruncă Și ele-n zborul lor de neștiut se leagănă în vânt Vrând, parcă,să se-ntoarcă înapoi, Acolo,unde cald și bine lor le-a fost. Privesc pe geamul

Un vânt stingher de toamnă, se luptă ca să moară. în jocul lor de-a baba-oarba, cei mici se caută zâmbind. poetul inspirat mai suflă-n vers. la coafor, o crizantemă,se vrea roșcată. iar salcia

Remușcarea, cu miros de moarte, mușcă din mine, precum viermii din cadavru, și beau acum nectarul ei din cupa de pelin, vreau să o ucid în noapte-negurată ca și atunci când eu, vrăjmașă

Păianjenul din colț, azi noapte a țesut o pânză o noapte-ntreagă el s-a chinuit de-ar fi putut să îmi răspundă l-aș fi-ntrebat: -la ce i-a folosit? când eu,doar am apăsat pe un buton și

Să plec aș vrea, dar nu știu unde în piept golurile, demult mi s-au umplut. și vreau văpaia dorului de ducă să fie, scrâșnetul de piatră și, plânsetul de undă. iar liniștea din

Un trandafir sălbatic a înflorit azi noapte într-o pădure de mesteacăn. mult timp și-a căutat pădurea, n-a mai putut bobocii să și-i țină și florile el le-a născut între mesteceni. și

Târziu,în noapte, stropi de ploaie, se-ngrămădesc la geam și-ncearcă să mă cheme-afară. ce mult aș vrea să ies prin ploaie! să simt răcoarea cristalelor din cer, să văd cum ele

Deșert e gândul umbrei, când corcodușii florile-și aruncă, și pleac-apoi pierdut în căutarea echinocțiului de vise fulgerat. și ție-n dar el vrea să-ți dea un

E doar un vis de om nebun speranța de împlinire a celei, ce, cândva, doar tu, i-ai spus, \"iubire\"

Frumoaso, cu ochii ca bolta-ntunecată, și trup de egipteană piramidă... Neptun, din valuri, azi pe tine,te privește. tu, nu-i întoarce fața, doar știi, cum se răzbună.

Inima Inima mea , îmbălsămată de nocturn belșug de vis , din humă dacică e plămădită dar astăzi, din nou o plămădesc . arunc visul schilod

Zilele mi se scurgeau liniștite într-un orășel de provincie unde nu se întâmpla nimic care să mă smulgă din monotonia în care trăiam. Rătăcesc pe străzile înguste, pietruite. Nu știu cum fac, dar

Și toți credeau râzând că el, Ippolit, la răsăritul soarelui se va sinucide și în râs toți îl luau pe el, un om bolnav pe moarte. Și ce e mai frumos că înainte de a pleca să doarmă își ia rămas bun

melc-cotobelc Melc-cotobelc! lasă-mă să trec. cochilia ta arămie, de vrei, dă-mi-o mie. de nu vrei, coarnele lungi și subțiri nu

dimineața când te-ai sculat, n-ai observat nimic pe pat? dimineața când ochii ți se dezlipeau de orbul găinilor, n-ai observat că n-ai dormit în pat?

Eu sunt fiica lui Dostoievski sau poate a lui Lev Tolstoi și vin acum, aici și-i plâng pe ei. - Ce tare dragi îmi sunt și sufăr tare mult că nu mai sunt aici alăturea de mine! Cu ei am stat

Negre cuțite, foarfeci ascuțite, Tăiați ața cu care inima mi-ați cusut. Lăsați-o să zboare spre zări necunoscute Zbor, doar de păsări călătoare știute. O țineți în chingi, voi negre

Din ce în ce tot mai departe ești, Până mai ieri simțeam în suflet cum tu crești. Dar astăzi tristă sunt precum o floare ofilită. Și mă întreb-De ce nu sunt iubită? Până mai ieri îmi

Din colivia mea de aur eu am evadat. Și - acum privesc cu ochi de pământean și mă întreb: -Cum oare, de visez la o iubire ce numa - n visuri întâlnești? Am scris visând doar