Paul Gabriel Sandu

un poem curgator care se leaga bine desi nu pare a purta niciunde, ca o barca in deriva. tot felul de imagini, de amintiri, de regrete se nasc si pier, un fel de incercare de a prinde trecutul in incoerenta care ii este specifica, si nu a-l ordona, organiza, potrivi prezentului. Asa inteleg si versurile din urma, care incheie poemul intr-un ton jucaus-melancolic.

Mi-a placut epigrama asta, mai ales pentru ironia perfect indreptatita adresata duiumului de previziuni, avertismente, etc., cu care ne sufoca toate saiturile si canalele de stiri.

Foarte provocator titlul, la fel ca si poezia. Imaginea plutirii in lichidul amniotic - foarte frumoasa, de altfel - nu se potriveste totusi, cred eu, cu ideea derivei. Caci lichidul amniotic nu poate fi decat metafora intimitatii depline, sigurantei depline, etc. Lichidul amniotic creeaza un spatiu in care deriva nu e cu putinta.

Stranie poezia asta. Provocatoare, ironica. Stranie pentru ca la final, in loc sa empatizeze cu posesoarea cizmulitelor rosii, in loc sa-si blesteme tastatura, in loc sa-si ridice in brate zaluda si sa constate ceva, de la intaltimea sa de poet,pentru ca gestul sa fie cumva revocat, el se opreste la niste morcovi. Politia vine, dar parca direct dintr-o piesa de Ionescu, numai ca sa constate acelasi lucrul. Cititorul se ia cu mainile de cap - ca mine - si nu mai stie nici el ce sa creada. Stranie dar reusita, poezia. Reusita in felul acesta al ei, ironic, jucausi, aproape absurd. Poetul, cu gandul lui la vitamine, iese, brusc, foarte prost din ea.
In final, versurile \"dânșii cu piepturile lor de zăpadă topite de aburii/
gemetelor ei, topindu-se unul câte unul/ în căldura trupului ei\" curg - singurele - greu, cu doua repetitii suparatoare, a topirii si a pronumelui. Apoi pentru \"in caldura\" ar trebui totusi \"de caldura\", ceea ce ar face ca si \"de\"-ul sa se repete. Faptul ca \"de\" este evitat acolo in mod voit, e limpede, da clar de inteles ca repetia de acolo nu e voita. Cred ca ar fi cateva solutii posibile.
Poezia este insa foarte reusita

Foarte frumos poemul, Ottilia. Operatia asta pe care o descrii minuitios ca pe o forma de vindecare, ca pe un fel de studiu prelungit pe cord, care se sfarseste cu o stangacie usor erotica, este totusi, fara indoiala, una reusita. E de admirat curajul cu care incepi poezia - nu e usor sa ai un cuvant precum \"stagiatura\" in primul vers - dar tu reusesti sa-l controlezi bine. Apoi frumosul vers cu \"functionatul cu sentimente\" reaseaza totul intr-o dimensiune ludica, si are aerul de a fi un loc de joaca pentru cuvinte. Verbul \"functioneza\", de altfel bine potrivit acolo, nu pare a fi totusi \"in apele lui\".
Finalul e simplu, lipsit de orice forma de patetism, invalmaseala aceea de trairi, de ganduri, de dorinte care se cheama iubire este sintetizata perfect intr-un singur cuvant \"greutate\".
Imi place stilul asta intr-un anumit sens minimalist,jucaus, senin, scriitura asta care are aerul ca n-are chef sa creasca mare.
O observatie totusi, spre final. Am o singura ezitare in privinta versului \"crescut in directia ta\". Cred ca se poate fabrica ceva care sa inlocuiasca mai ales substantivul si sa se integreze mai bine in atmosfera poeziei.

\"cand fumega din mine tacerea\"! Eu nu prea citez versurile care se afla la numai 3 randuri mai sus, dar acesta mi s-a parut ca fiind la 3 randuri mai sus e totusi prea departe. Ce reusita metafora a poeziei si a scrisului in genere. Caci orice incercare, in registrul liric, de a scrie altceva decat ceea ce nu poate fi scris nu are nici un sens. Apoi metafora poeziei ca forma de rugaciune - mult mai mult - sau mai putin - decat o metafora - se aseaza perfect in continuarea primei strofe, marturisind cealalta dimensiune a poeziei.
Poezia este, fara indoiala, o reusita. As avea o singura mentiune critica: \"a da in migrene\" nu mi se pare o constructie fericita si sta in contrast cu tonul general al poeziei.

\"luneca ca\" ar trebui, fara doar si poate, ucis pe loc, explodat, aneantizat,... in fine sters. Poezia incepe bine, strofa a treia cu cele doua versuri ale ei e punctul liric suprem, creand o intimitate credibila, sincera, apoi poezia se cam destrama, si cade, in final, in patetic.

Foarte provocatoare epigrama asta. Si este, cred, un adevar (nu gol) dar profund in ea. Aceea ca adevarul (de data asta) gol e poate mai putin adevarat decat te-ai astepta. Adevarul gol este, si el, o forma de minciuna. Ultimul vers declanseaza intreaga dinamica dintre adevar si minciuna. Desi tonul epigramei este, fireste, ludic, cred ca mesajul ei e profund filosofic si ar trebui luat foarte in serios.

\"locuieste-ma ca pe o tara devastata\" - formidabile versuri! nu-mi pot inchipui o declaratie de iubire mai profunda, mai radicala, mai deznadajduita!

Asta e, foarte bun textul trebuie sa recunosc. Mai mult nu mai zic, de ciuda :)

eu, daca ma lasi, pastrez versul din urma. impuscatul asta bleg e fermecator. In rest as avea unele obiectii, observatii, sugestii, etc., dar nu le mai insir ca sa nu ne mai obosesc pe amandoi. Pe mine scriindu-le si pe tine citindu-le.

Am dat si eu o raita prin poeziile tale. Trebuie sa recunosc ca aceasta, pe care tocmai am citit-o, este foarte reusita. Si eu, de obicei, sint cam zgarcit cu laudele.

Exista doua versuri foarte frumoase in poezia ta, Ottilia, doua versuri care concentreaza in lapidaritatea lor, intreaga miza a poeziei: \"singure in reverberatie/ dezamagirile\". Asezarea asta de cuvinte e cu precadere frumoasa pentru ca e strabatuta de absenta fluida a predicatului precum un oras de o albie secata. Versurile insele sunt numai reverberatii, numai ecouri ale unei morti deja indepartate, ale unei absente, ale unui regret. In urma neputintei de a crea, inertia efortului se transforma in dezamagire. Dramatismul primelor sase versuri se incheaga perfect.
Urmeaza apoi un fel de cadere, tristea e prea putin fata de ce a fost pana acum, poezia se dilueaza, sentimentul de dramatism de la inceput se destrama. La final intrarea publicului in scena - ca sa (nu) aplaude - marcheaza o ultima treapta a indepartarii de dramatismul primelor versuri. Poate ca ar fi trebuit sa ai curajul sa retezi poezia dupa cel de-al saselea vers. Sau poate ca ai fi putut construi restul poeziei asemeni unor reverberatii, cu tuse vagi, pierzandu-se undeva la capatul tacerii unei sali lipsite de oameni.
Din propria mea experienta stiu ca cel mai greu este sa ramai aproape de imaginea, de ideea, de ritmul pe care reusesti sa-l fixezi la inceput, prin cateva versuri, prin cate un cuvant pus la locul lui. Poezia insasi, cand incepe sa creasca, are inscris in codul ei genetic, asemenea unui fetus, intreaga ei dezvoltare ulterioara. Trebuie numai sa ai rabdare si sa o lasi sa creasca. Sau sa-i accepti moartea.

Poezia ta e ca un scurt-circuit al lirismului. Cu toate astea, in ciuda brevitatii voite, in ciuda aspectului de telegrama ea nu pierde nimic din dramatism. Intalnirea cu celalalt, cu radicalismul ei niciodata suportabil pana la capat este frumos fotografiata in cateva versuri.

Poezia asta are un aer trist si resemnat melancolic de pastel postmodern. Inceputul si finalul ei sufara amandoua, ca si cand inspiratia te-a ajuns mai greu din urma, dar te-a intrecut la final si te-a lasat in urma ei. Exista insa cateva versuri care buzunaresc cititorii de sentimentul placerii, cateva versuri in care gandul reuseste sa focalizeze si cuvintele se urmeaza firesc, cu naturalete.

iarna e bine, zici tu, sa fii nina; dar care nina? Cobor in text sa aflu. Nu ma retine aproape nimic, pana la cuvantul acela, \"copil\", pus intre doua puncte. In el e toata frustrarea ninei. Toata neputinta ei de a fi mama se revolta. \"Casoaie\", repetat in cateva randuri, suna greu, nepoetic, dar incerc sa-i dau sonorul la minim, sonorul lui de doi diftongi strepezind versul.
Nu-mi place cum scapi de o \"poveste\" pe care ai putea-o spune linistit, asa cum ai inceput-o, ca si cand ti-ai da seama ca de la inceput n-a avut loc aici. Nu-mi place, in poezie, sa mi se ascunda lucrurile. Chiar daca e o alta poveste eu vreau sa o ascult! Poate aflu de nina acolo. Ma simt ca un cumparator usor inselat. (dar asta e alta poveste). Dar n-am timp sa ma gandesc la asta, pentru ca ma trezesc brusc intr-un rest de sat din Kusturica. O clipa imi staruie in minte imaginea caselor insirate \"ca niste ulcele de vin invechit...\" - ce formidabil contrast. \"o gingie vanata, uriasa, de cocioabe\" molfaind pietris. o metafora demna de nobel. Apoi iarasi iarna si curat, un pic de dumnezeu ca un englishman in new york,o pisca roscata, etc. arhitectura (sonora) a casoaiei cioflaie finalul. Cred ca ar fi trebuit sa ai fie curajul unei metafore, fie curajul unei ironii...

E reusita poezia ta din cuvinte scurte, nerespirate. E reusit mai ales finalul cu metafora lui arzatoare, ca o stema. de fapt, ultimul vers e toata poezia. restul, daca ar disparea, s-ar ar fi redus nu la cateva cuvinte ci numai la un ritm de vocale si consoane, ar putea disparea.

Reusit textul. S-au scris deja multe, cat sa nu ma mai apuc si eu, cu minutia-mi, de zgariat textul. Totusi cred ca, pe alocuri, e prea violent-strident-gretuit-agresiv. Nu pot sa nu remarc, in final, formidabila imagine a grangurilor literaturii intrand la apa si placutul cuvant \"dumnealor\", care se aseaza intr-un contrast aproape nascator de orgasme cu restul fragmentului.
In rest, ma bucur ca nu locuim in acest oras, pentu ca eu sint cel mai frumos din orasul acesta si, la rigoare, de departe cel mai mare organizator de cuvinte si nascator de limba romana.
Sa ne citim cu bine,
Paul G.

Poezia incepe foarte bine, verdele mirat de neputinta e o culoare pe care o poti aproape vedea sau simti, gatul plans se aseaza firesc la inceputul urmatorului vers, insa imaginea bratelor pline de sange mi se pare in dizarmonie cu ritmul si cu imaginea de pana atunci a poeziei - e prea violenta, prea agresiva. Cred ca daca ai fi reusit sa pastrezi tonul primei strofe, poezia ar fi curs intr-o cu totul alta directie. Asa a devenit cumva gratuit-violenta si fara rost macabra.
Ultima strofa e un fel de stradnie de a reveni la atmosfera din prima strofa, dar parca numai pe jumatate reusita.

foarte muzical indemnul..de fapt, cred eu, un fel de joaca inofensiva, care te pune la adapost de reala-ne moarte..