Lăsați cititoarele să vină la mine!

Nu sînt singurul scriitor din oraș. Și nu voi scrie niciodată vreo chestie care să placă grangurilor literaturii. Că sînt și din ăștia. Care primesc peste cinci sute de invitații pe an la chiolhanuri cu scriitori, cu toate cheltuielile plătite. Care au în jurul lor o droaie de purtători de buci roz, de pupincuriști, păduchi de dicționar și un harem de puicuțe doritoare să le-o sugă de dragul unui debut care să le transforme, brutal, în stele strălucitoare ale scrisului și scriiturii. Nu sînt singurul scriitor din oraș, dar rănile mele sînt cele mai însîngerate. Nu sînt cel mai iubit, dar cîinele meu mă ascultă cu sfințenie, femeia mea geme onest cînd o pompez și, cînd vreau cu adevărat, chiar știu cine sînt. Ca scriitor, chiar dacă nu sînt singurul din oraș, sînt de departe cel mai bun. Așadar, nu stau nici măcar la masă cu cine nu mă citește și nu mă apreciază. De fapt, sînt un mare scriitor și asta îmi dă dreptul să-mi trăiesc viața ca și cînd aș scrie un roman perfect despre viața mea. În cartea mea, nu sînt nici bogat, nici de treabă. Sînt doar un scriitor obsedat de scrisul lui, cu multe coaie, perfect echipat să-i scuipe în gură pe grangurii literaturii, pe făcătoarele de hormoni șchiopi și versuri calpe pe care le cultivă dumnealor, în speranța că, lăsînd vreo pată de spermă scofîlcită, cu spermatozoizi obezi, alcoolici și hepatici, pe vreo rochiță lirică, pot și ei să facă o femeie fericită. Dacă Dumnezeu ar avea cea mai mică treabă p-aci, ar pricepe că ambițiile mele sînt mari, că nu mă mulțumesc cu puțin. De fapt, dacă ar veni Michiduță și ar cere eșarfa mea roșie, lui i-aș da-o și nu i-aș cere decît un strop de posteritate și să văd cu ochii mei cum crapă grangurii literaturii și osînza lor puțicioasă se împrăștie brusc pe rochițele protejatelor și pe bucile talentaților, ca și cînd grangurii literaturii s-ar transforma în niște automate care împroașcă popcorn unsuros de jur-împrejur. De fapt, singurul lucru pe care îl prețuiesc în privința posterității e ca o tipă trăznet să citească vreo chestie scrisă de mine, pe la 2970 și să ofteze: Doamne, ce bun era scriitorul ăsta! Eventual, să-și imagineze cum ar fi fost sexul cu mine. În fine, eu înțeleg o grămadă de lume, meseria de scriitor e să înțelegi tot felul de oameni și de chestii: eu am trăit, în capul meu, inclusiv orgasme de femei, care sînt altfel. Ce simt eu, însă, nu interesează pe nimeni atît de tare încît și eu, uneori, mă întreb: Ce simți? Simt că realitatea e de căcat și că numai lumile pe care le scriu eu sînt bune. În ele, morții sînt morți, nu le face nimeni parastase și statui decît dacă vreau eu, suferința e chirurgicală și nu pătează rufe care, astfel, nu mai trebuiesc spălate și mediul e prezervat. În lumile pe care le scriu eu, grangurii literaturii stau în genunchi în fața mea și mi-o sug, în timp ce eu mă piș pe ei pentru că mi-e milă de ei: sînt atît de uscați sufletește încît cineva trebuie să fie generos și să-i ude. „Căutarea fericirii” e un drept fundamental al omului dar nicio lege nu garantează găsirea ei. Asta e chiar o descoperire de mare scriitor, de scriitor autentic, de poet al realului. Nu sînt singurul scriitor din oraș, dar fața mea e cea mai ingrijorată, ca și cînd ar urma să dau colțul curînd. De fapt, ca și cînd lumea ar urma să dea colțul curînd și eu aș rămîne singur, plictisit, neiubit. Și singurul moment în care am mulțumit inimii mele a fost acela în care am priceput că dragostea e mai importantă decît cărțile. Dar asta s-a întîmplat tîrziu, după ce am scris deja cărți.