Un om râde

Poezia incepe foarte bine, verdele mirat de neputinta e o culoare pe care o poti aproape vedea sau simti, gatul plans se aseaza firesc la inceputul urmatorului vers, insa imaginea bratelor pline de sange mi se pare in dizarmonie cu ritmul si cu imaginea de pana atunci a poeziei - e prea violenta, prea agresiva. Cred ca daca ai fi reusit sa pastrezi tonul primei strofe, poezia ar fi curs intr-o cu totul alta directie. Asa a devenit cumva gratuit-violenta si fara rost macabra.
Ultima strofa e un fel de stradnie de a reveni la atmosfera din prima strofa, dar parca numai pe jumatate reusita.

contează impresia și vă mulțumesc, domnule Paul Gabriel Sandu.
Imaginea brațelor e reală. Totul e real. Anumite gânduri, poate că cele legate de culori, simțiri, clișee, ar putea veni din imaginație. Această agresivitate e bazată pe fapte reale. Cum aș putea întoarce poezia spre lumină? Cum? Uneori aluatul e prea tare, alteori se fabrică greșit, rănile se nasc instantaneu și nu ai timp să schimbi culorile iar pânza în fața căreia te afli, devine monotonă. Rama încadrează imagini. Nu știu lucra din imaginație, îmi cer scuze, dar ...ce pot face vieții? Puteți întoarce puțin capul? Poate că nici nu veți auzi plânsul ploii care spală realitatea.

umanul pețit la prima răscruce
valul desparte centura ce duce
un gând, o născare pe buze ne moare
o vreme, un ceas, un vis ce ne doare
în brațe de ghiață pornite din mit
mesaj entitate, simbol despărțit
de forme și ape femeia privește
dovada cum zace din sacru-n poveste

sau:
am încercat să scriu
dar toate m-au durut
am încercat să tac
dar gândul era slut
am încercat să plâng
nici asta n-am putut
și uite-așa
o zi
întreagă
am pierdut

dar mă întreb mereu: pe cine vreau să mint? pe mine? pe cel ce mă citește?
E adevărat, e dur, dar ce pot să mai fac?

Cu respect,
Dorina Șișu