Paul Gabriel Sandu

Foarte melodios si ritmat "pastelul". Cred ca, desi riscanta aderenta asta la rima, poemului tau ii prinde bine. Ultimele doua versuri ale primei strofe mi se par, prin precizie si prin caracterul surprinzator al ideii, cele mai frumoase ale poemului. E o asteptare aproape sfanta a intinderilor de a fi infrante de zapezi.
Repetitia lui "chiar" (sau a lui "chiar si") din versul urmator e obositoare si ar putea fi indepartata. "Va ninge si in oameni, si in case" suna mai bine. A treia strofa mi se pare cea mai simpla si cumva cea mai lipsita de forta. Iar ultima strofa este parca scrisa de acel Bacovia tanar, cu multe influente eminesciene. Pentru gustul meu, un pic prea dramatica, prea patetica.

in mod cert, un poem reusit, bine legat, cu imaginea memorabila, sartriana as zice, cu "greata albastra pe tocuri inalte", in jurul careia se incheaga intreaga meditatie poetica asupra raportului (ratat) eu-tu. Am o singura observatie: cred ca ar fi fost nimerit, daca ai scris "punct com" in penultimul vers, sa fi aparut "punct" in loc de "." si in titlu. eventual intr-un singur cuvant.

poemul e fara indoiala o reusita. curge bine, imaginile se adauga si se construiesc mereu surprinzator, in chipul cel mai simplu si astfel cel mai penetrant. exista un singur moment in care poemul tinde sa devina explicativ, in care se deconspira cumva, un singur "caci" pe care poezia incearca sa-l scuipe, cu putere, pe la articulatii. fara "caci" versul ar suna mult mai bine, s-ar potrivi mai firesc cadentei poeziei.
versurile: "tata imi povesteste cate ceva despre o singuratate, despre alta" sunt de o forta poetica remarcabila.

poiestirea (daca am voie :) ta, Ottilia, vibreaza pana la ultimul cuvant. poate ca sint lucruri care ar putea fi cizelate, unele cuvinte eliminate, dar, cu toate astea, forta de a transmite a poeziei este covarsitoare.
Finalul, mai ales, mi se pare foarte reusit prin turnura pe care o propune dinspre un spatiu interior spre unul exterior, ca si cand toate acele lupte pentru "te iubesc" s-ar purta inauntrul tau, sub zodia unei toamne zugravite expresionist, cu violenta si, in aceeasi masura, foarte pasator (ca tot imi place mie cuvantul asta).
p.s. as elimina zgomotele de fond datorate prea putin fluidului "sa urgenteze"

In loc de "A treia" as sugera versul "Ce-i drept in randul lumii-a treia"

Mie mi se pare ca ti-a reusit recuperarea perfectului simplu pentru poezie. Versurile suna bine, mai ales ultima parte a poeziei, cred ca iti ies foarte bine poeziile narative, surprinzi interesant gestica, mimica personajelor tale lirice, construind o anatomie foarte provocatoare.
Cat despre perfectul simplu in limba romana, nu poti sa nu recunosti ca este ceva exotic si tot mai putin folosit. Iar faptul ca nu e viu decat in oltenia justifica perfect finalul poemului.

Eu percep poemul ca pe o mostra de coincidentia oppositorum. Pasajele poetice cu imagini pregnante, foarte lirice, foarte muzicale, sunt contra-punctate cu indemnuri colocviale, cu \"taraituri\", cu \"explozii\" asa cum, din cand in cand, ca sa pastrezi directia, trebuie sa vaslesti cu cealalta mana. Fragmentul \"Si un elicopter ridica in aer copilaria...\" mi se pare una dintre cele mai mari reusit ale poemului - mie mi-a amintit de acel celebru film a lui Fellini care se deschide cu un elicopter purtand o statuie prin aer. Sunt cateva imagini interesant construite, cateva jocuri frumoase de cuvinte. Marturisesc ca n-am prea inteles rolul marelui alb. De asta, cred, ceva lipseste fie cititorului, fie poemului. in ambele cazuri, nu pot sa imi dau seama a cui e vina :)

Revolta din titlu mi se pare o poanta extrem de bine reusita. Ca si cand, patriotismul, daca n-ar contine in el o asemenea revolta, ar suna gol.
Versurilor care ii urmeaza (titlului) nu pot sa le negi verva si cinismul agresiv, condimentat cu umor, dar, cu toate astea, poti sa le condamni, nu de putine ori, pentru puerilitate scandaloasa, pentru batut apa in piua cu expresii repetate pana cand cititorului i se usuca glandele salivare si daca citeste in gand, de neglijente care, voite sau nu - iar aici subscriu celor spune deja, foarte bine, mai devreme - suna rau.
Poemul ar merita scuturat bine de niste versuri. Eu as scoate, in primul rand, o jumatate din maneaua aia. Cititorul prinde ideea dupa 3,5 versuri. Dincolo de (prea) multele imperfectiuni, ideea ramane valabila iar revolta autentica.

o recenzie foarte bine scrisa, care insa, din pacate, datorita lungimii ei si datorita faptului ca formatul \"agoniei\" este obositor atunci cand vine vorba de o lectura mai ampla, va ramane in buna masura necitit. Autorul puncteaza foarte bine cateva dintre problemele fundamentale ale postmodernismului, asa cum au fost ele intelese de Lyotard, si reuseste sa-l puna pe acesta din urma, in chip lamuritor, in raport cu alti ganditori pentru care, intr-o forma sau alta, problema cunoasterii sau a crizei metafizicii au reprezentat momente fundamentale ale gandirii lor. E remarcabail ca recenzia isi pastreaza tonusului, ca scriitura nu da semne de oboseala, ramanand mereu alerta, fara sa cada in boala cronica a inganarii unei terminologii pe jumatate intelese, asa cum se intampla adesea in cazul receziei unei lucrari filosofice.
Sint insa unele greseli, care ar putea fi usor eliminate, unele virgule in plus, unele dezacorduri (v. Analizele...urmareste, etc.). In loc de \"Beldung\", cred ca te referi la nemtescul \"Bildung\".
In rest, felicitarile mele.

Un poem viu, scurtcircuitat uneori de substantivele imbrancite in verbe, in spatele caruia se presimte o voce tonica, ironica adesea, iertator-ingaduitoare uneori. Finalul mi se pare una dintre cele mai reusite parti ale poemului - ceea ce nu e putin. Caci finalul reuseste sa topeasca impreuna, oximoronic, asteptarea molcoma, cuminte, cu disperarea care sta la panda in spatele ei. Finalul e o fotografie perfecta a acelui moment in care una dintre stari trece in alta, fara sa fie, cu toate acestea, nici una, nici cealalta.
Eu as elimina insa subtitlul clarificator, care nu face decat sa reduca forta poetica a titlului. Incertitudinea e de multe ori mai expresiva decat opusul ei.

Poemul serpuieste frumos, ca sa zic asa, si coraline imi aminteste foarte limpede de Mara, sau, poate, este chiar Mara, care se plimba, sub diferite nume, prin poeziile noastre. Poemul serpuieste frumos pana la auto-ironia din final, pana la impielitata pantera roz. Imi place aceasta turnura pe care o ia poemul si care, intr-un fel, tocmai il salveaza de la patetisme.
Sunt o multime de imagini frumoase aici, o multime de metafore surprinzatoare; mie imi place, mai ales si la nebunie, \"atat de creponata fara cusur\", asa ca o s-o mentionez pe ea.
Inceputul insa, primul vers mai ales, mi se pare insa destul de straniu si greoi. Revolta de la inceput nu mai e nicairi adusa in discutie si nici n-o vad cumva legitimata de-a lungul poemului. Ramane destul de fara acoperire. Apoi, sunt unele cazuri in care poemul da impresia de supraincarcare. Acel \"erai atat de minunata\" de exemplu, ar putea fi lasat de-o parte, mai ales ca este cu totul eclipsat de imaginea formidabila care ii urmeaza. Cred ca, per total, daca s-ar mai scoate din cuvinte, poemul ar avea de castigat.
Insa eu am avut deja de castigat pentru ca l-am citit :)

Imi place foarte mult titlul poeziei, si sunt cateva imagini, cateva metafore foarte frumoase, de la \"privelistea care urca prin vede\" pana la zidirea din ultima strofa.
Dar,

Mi se pare ca dublezi inutil imaginile: \"intra in sangele meu cu atata moarte\" suna bine, insa tu adaugi, apoi, \"si dor de radacini\". a doua metafora e mult mai slaba decat prima, e ca un deget care ti-a cazut, din greseala, pe clape, si strica melodia. Apoi, finalul penultimei strofe, e destul de greoi si se impleticeste in imagini. Cred ca ar trebui refacut. Spui \"conturandu-te\", dar nu mai e clar la ce te referi. Apoi conturarea asta n-o pot intelege.
Poate alegi ceva din tot ce-am scris aici. Ca altfel cometariile care se consuma fie in invective, fie in laude, nu prea au sens.
toate bune,

Imi place mai ales strofa a adoua a poemului, mi se pare ca are intr-adevar nerv. Cuvintele curg bine, sacadate, ca o moara. Mie unul, insa, mi-ar fi placut un final in forta, ceva in genul acelui foarte frumos \"imi ridic privirea ca o mitraliera, in jur nimeni\". Caci, in fond, rotocoalele pentur ziua de maine sint, mai ales, dureroase (cel putin ma convingi de asta in strofa a doua, insa apoi vrei iarasi sa-mi fie totul usor).
Imi place si acel \"din mine\", mi se pare perfect ales.
Toate bune,

Totul suna perfect, in afara de \"cainii ce-s de fata\". Cumva acolo ar mai trebui lucrat.

Eu cred, dimpotriva, ca inceputul e cea mai buna parte a poeziei. Are ritm, are consistenta si, mai ales curge firesc, unitar, ideea poetica poate fi urmarita firesc. Nu ma impac cu finalul strofei intai, cu semnul de interzis, care mi se pare ca n-ar avea ce sa caute acolo.

Strofa a doua e net inferioara, are o singura idee, destul de comuna si destul de des repetata.
Comparatia din a treia strofa mi se pare ca nu tine, pur si simplu pentru ca tristetea e mai curand ceva difuz, vag, nelocalizabil, iar nu un glont care se poate extrage, nu un obiect determinat, bine conturat.

Urmatoarele strofe fac un slalom printr-o gramada de idei care se sufoca unele pe altele, iar imaginile devin greu de urmarit. Cu exceptia penultimei strofe care este un fel de oaza de liniste si de calm si care are o imagine interesanta. In genere, noi nu mai rescriem azi poezii. Poate e mai bine sau mai rau asa. Deci n-o sa-ti sugerez s-o rescrii. Ci sa scrii altele mereu mai bune.
Asta e felul nostru de a rescrie, luand de la inceput totul.

Domnule Nicolae Tomescu,
As vrea sa va rog sa-mi dati un exemplu, la intamplare, de o insiruire de trei versuri scurte, si eu o sa va demonstrez ca cel putin una dintre trasaturile enumerate de dvs ale haiku-ului pot fi gasite acolo.
Cred ca stam foarte prost, daca avem nevoie de tabele si rigle de genul acesta, ca sa judecam un poem. Eu cred ca haiku-ul este unul dintre cele mai dificile genuri literare, care necesita un control formidabil al cuvantului, iar nu un soi de refugiu literar pentru cei care nu vor, nu pot, ori sint prea plictisiti sa scrie. Ori cred ca e cool sa scrii haiku-uri.

Constat tot mai mult ca haiku-urile sunt un fel de epigrame, da fara poanta...

Foarte amuzant acest cuplu de epigrame cu teme zoologice. Ce chestie, sa ajungem sa ne regasim tocmai in gaini :)

Foarte frumos spus si perfect adevarat. Eu as merge mai departe si as spune ca religia nici macar nu este o limba, ci are numai aparentele unei limbi, ca niste secvente de semne de fapt lipsite de semnificatie.

Un poem solid, curajos, frust, in alb-si-negrul cartierelor comuniste. Anticalofilismul este insa rascumparat, uneori, prin constructii colorate, de genul \"o tacere asurzitoare ultimul racnet\", fara sa fie, prin aceasta, parasit. \"Bestiarul\" poetic este redus si el la acelasi bicromism, numarand butelii, neoane, garsoniere. Inainte de finalul incert - de altfel, singurul minus al poeziei, singurul loc unde ar trebui lucrat, si ar merita! - o lume intreaga este concentrata in cateva imagini poetice: cea a \"zborului de garsoniere\" si cea a umbrelor de carne zidite in blocuri de piatra. Prima e o imagine care se auto-ironizeaza prin paradoxalul ei, e o gluma cinica, cea de-a doua, mai complexa si mai riguroasa, o metafora perfecta a dezumanizarii, a mortificarii, a identitatii dintre oameni, cladiri si umbrele lor, trimitand la o lume bantuita de un rest de corporalitate.
Cre