marele alb

sigur, doar în cheia mea de lectură, o parabolă a morții, aș zice inedită - atît prin abandonarea a două clișee poetice frecvente (al beznei și al singurătății), cît și prin ridicarea celui de-al treilea element al conștiinței la rangul de posibilitate existențială relevantă (aici, conviețuirea senină cu sentimentul apropiatei disoluții și al uitării de sine în Sinele colectiv). asta nu înseamnă că mie, de exemplu, ca simplu și accidental locuitor al lumii manifestate, albul îmi pare mai puțin terifiant, sau că glasului care mă va chema la o bere în ninsoarea finală (element imagistic obligatoriu) îi voi da ascultare, sau voi avea puterea să-l refuz, spunîndu-i de exemplu, că m-am lăsat - btw, din punctul meu de vedere, aș scoate cuvîntul \"bere\" din final, mi se pare derizoriu și induce un sentiment de optimism jucat, și jucat prost; folosindu-mă de referința primei strofe, l-aș înlocui cu \"înaltele terase\" sau ceva asemănător, chestie care evocă suficient de bine paharul, zic eu. una peste alta, poemul îmi pare inspirat (mă amăgesc a crede că un pic a venit și de sus), n-am găsit nimic diluat, artificios sau năstrușnic nici în instrumentarul poetic, nici în limbaj, așa cum se mai întîmplă uneori la tine cînd te ia valul, așa că îmi mențin părerea (trecută prompt la offtopic), ar merita recomandat.