paul blaj

... nu m-am născut cartezian înrăit, prunc al sinapselor albe între un dumnezeu desenat și oamenii fugari. totuși dau cu aspiratorul, repar întrerupătoarele, fac piața și scriu poeme. nu

noaptea ies pe arterele capitalei mă sprijinesc de chioșcuri închise pentru că vreau să te observ cu impresia că sunt un bețiv grosolan ce îți deosebește rochia neglijent îmbrăcată de

când sunt supărat Te vorbesc de rău apoi vine câte o ploaie mă ceartă se transformă în burniță dojenește gâtul aerul îmi pansează nările îi admir tăcerea e pustiu prin oraș merg sunt un cavou

singur și trist în fața unei tastaturi negre precum o patinatoare într-o rotire corelată cu tine, îmi vin gânduri ascuțite, să intru pe gheață, să țip înecat, poate ca un fanatic cu o grenadă în

cald,zgomote familiare,voci îndepărtate... era într-o dimineață banală, într-un pat banal, într-o zi din anul acesta pe care tu mă oprești să-l numesc banal, -la vară o să mai dormi gol din când

în Muritoria online suntem, două baterii într-o lanternă ruginită, într-un sat singuratic de munte, unde dumnezeu ne-a scăpat din buzunar. cândva poet al creioanelor mele scriam fără să mă

camera ei mirosea a vanilie și mandarine, era o zi de octombrie negru, am intrat și mi-am scos haina de pe mine aruncând-o cu un gest lejer, ea se descălța și aveam impresia că relieful devine

deșertul era vulgar în după amiaza aia casca soldatului înainta sudoarea ei de sudoare își zise el când se împiedică de un bidon eagle one do you copy do you copy? vocea din stație bleagă îl

priveam orașul cu femei desculțe și vene seci în serile când plouă pe-un putred trotuar zăcea o rablă chircită de coșmarul că e nouă mă mai plimbam încet sub nori fanatici zâmbind la gambe

și de-aș fi vrut să mă opresc în primăvară cale de un veșmânt cale de o-mpăcare nu aș fi avut timp pentru trup nu aș fi avut supărare mai mare ca tine și cuvintele mele de

când ajungi acasă atingi ușa ca pe un aluat intri desfigurată plictisită și tristă ai ceva zgâriat ceva răsturnat ceva sfărâmat ritmic de oameni timpul din cameră pare un lichid parfumat în

era o noapte de duios cu blaga înspre suflet erai atentă din frumos iubind al vorbei umblet o vrajă fin ne-adulmeca veșmintele de bine simțeam că mierea învia în ochii tăi albine și a

stau într-un an ca într-o închisoare din care îmi zâmbești prima ninsoare e bun Crăciunul cu un ceai fierbinte sunt brazi în noi împodobiți cuminte colindele ne cheamă din

străin de anii tăi ca de cocori ce se ridică palizi dinspre moarte spre-un anotimp de dor și întrebări de care numai unii mai au parte voi aștepta aici între comori iubind Pacificul din

iernile între 5 și 7 a.m. sâmbăta dacă nu dormi poți intra timid într-o liniște simplă ca într-o casă călduroasă. există pentru fiecare dintre noi undeva în timp un moment magic. ca atunci

în fiecare zi pentru o posibilă despărțire ne pregătim (le șoptea el hainelor sale) ochii noștri în felul în care știu, sângerând (nu văzuse oameni plângând) neființă, umbră a

alexandra îmi recită la telefon cam până își pierde glasul soarele răsare din esofagul ei mă încălzește ușor la urechi îmi face bine ating vocea fină ca pe o apă mov joia vine la mine

în-ger de iulie era o vară cu chopin și ploi de abanos nocturnele pluteau modern puțin evlavios te căutai în cerc privind oglinda unor ani muream în tine, un colind, în-gerul din

trec podul cu senzația că ucid știri senzaționale în care un tânăr poet s-a sinucis de fapt mă gândesc la gleznele tale țigări neaprinse în drumul spre mine am visat azi noapte un dumnezeu

Floare de Liră poetului Florin Lăiu Mă priveai și charientismul tău se odihnea pe fiecare pixel al chipului meu mucalit. Tu, Floare de Liră, erai ca o

de ieri locuiesc lângă mine. privesc locul unde îmi modelezi penele reci, argintii. mă privesc numai noaptea, sub lucirile de altădată... și fredonez pentru amândoi. chiar îmi place să

icoană hoinară voi căuta pe masă un suspin îmi va pleca din brațe primăvara te vei retrage-n zâmbetul divin din cântec îți vei smulge doar chitara îți voi lăsa pe tâmple un