paul blaj

Ia ni ponel șto tâ scazal, no mne nravița kak tî scazal mi-ai spus demult și eu mi-am adus aminte că am un calendar de la tine, iar tocmai acum când nu știu cât de mult te interesează... elegia mea

cândva, ca o particulă de orizont în existența mea, ea fuma lung pe culoarul vagonului… pe vremea când studentele brunete preferau cola și privirile tangente, pe vremea când trupurile mlădioase se

trec prin ceață cu paltonul rupt la buzunare, mă privesc doi copii ca pe o jucărie stricată, vin să te iau de la gară cu mâinile pline, am struguri în ochi și migdale pe frunte, am lexicul

mi-e rece fruntea arbore al vieții cu sevele din cântecul săgeții și brațele-mi de fum din piept răsar în somn când nădușesc sudori de var e timbrul meu ca o fanfară tristă câteva gânduri care

(Iuda îi vorbea) ne vom cerceta cerebral îndelung ca două nedumeriri îmbrățișate îm mintea unui geniu. tu vei păși într-o realitate agnostică la brațul altuia cu genele de foc

Îți scriu ca și când mâine aș muri, Magda. Mi se apropie a 29-a evadare spre Dumnezeu. El fredonează în mine o melodie nouă în sol major. Împăturesc ferestrele, fixez deșteptătorul și

cine-mi mai știe urma în orașul cu ape asuprite de gondole edificii din cuvinte și astăzi când locuite când pustii atât de umede și îngropate în farmecele tale cel mai sigur mă vei

retrage-te din orașul vișiniu, din blugi pătați cu vin, din licențe ca acestea boscorodite, din gumarii de rocker, din liternet.ro.ho,din mp3player-ul cu fantasy de tom grant sau ce

pe la șase dimineața trebuia să fim toți prezenți în curtea școlii cu niște găletuțe, unii le aveau noi, dar nu asta era problema, partidul ne chema în ajutor, mergeam la practică,eram aliniați

mă doboară vina de a fi numai om, ca o soartă flămândă într-un han părăsit, acolo mă adun din resturile zilei galbene, cum se adună bandiții altor cuvinte cu flintele sprijinite de tâmpla

va veni o vreme când voi uita să mă ridic de pe scaunul șoferului, va sclipi la apus vârsta mea, în oglinda retrovizoare, precum în videoclipuri vechi, drumul se întinde liber… cu greutatea ei

telecabina se îndrăgostise de munte, ca nasul tău de puloverul pe care îl port pempant. lipiți de sticla friguroasă a mașinăriei, pădurile par mirmidone, sub ceața ca o balerină

bancurile îngerilor și manele răzbat prin pereții garsonierei, te ridici senzuală și intri în baie, unde robinetul stricat, convins de apă, se crede veșnic, doi bețivi trec prin dreptul

... sunt Boier în devenire, sunt agon, aprob, ba mai mult... promovez manifestul literar \"Boierismul\", și vorba unui om mai deștept ca mine: \"cred în destinul meu de scriitor, bun, rău sau

cineva înghesuie în tine cheful meu de viață după cum călătorii bătrâni inutilele în bagaje. plecăm la drum de balans tot ca ei, numărându-ne anii vaporoși, să nu cumva să lipsească

să fii lângă mine când știu să cobor din trupul acesta din mâna senină apleacă-mă tandru voi fi vorbitor puțină rugină insistă să țină aprinde veșmântul de scoarță rănind voi fi trist și

să-ți spun cum stă treaba: am oprite în buzunar, mototolite bineînțeles, douăpetale de lalelevopsite, ai văzut ceva mai îngrozitor? îmi pare că port în buzunar tot Holocaustul. și asta

eu cresc iarna din pământ trupul meu înțepător privește odihnit norii oftează ca după o gură de alcool cine sunt eu ca să urăsc și cine m-ar feri de bolile unui frig domestic în tinicheaua

Bătrânul dascăl scria cărți cu umbrela aproape. Pe aceste cărți mai scria și dedicații în care ne sublinia numele cu roșu. Ce să fie greșit la numele nostru, mă întrebam și visam eu

respirau felinare după muguri de ploaie o armată de simțuri tremura în asalt cuceream două buze în lumina de paie mă chemai ca să-ți vindec dorul tors din înalt petreceam lângă noapte buni

voi dormi în calea gândurilor tale vei fi limba unor magice popoare vom întinde toamna aripi de vocale două sinonime necuvântătoare pe pământ ca umbra gesturilor noastre trupul tău

în scorbura acestui arbore voi ascunde numele tău de primăvară acolo singură în întuneric vietatea aceasta «numele tău» se va ascunde rostirii oamenilor iar când voi veni la

eu eram întunericul ochilor unei ploi de vară, mergeam grăbiți și-șipotiți de Dumnezeu, mai ales eu, pentru că vederea mea e mai pâcloasă,eu Bartimeu, mai tânără, mai uimită de agapeul ce dansa în