Ovidiu Vasilescu Macin

Încă mai dor vânătăile căderii mele de pe marginea cunoașterii. N-a fost să mă-mbăt cu isop și fum de tămâie, fiindcă nu am aflat taina în care Te-nvălui și de ce ții cu tot dinadinsul să

Azi vă trimit semn de răscoală, semn de nesupusă voință vă trimit azi, prin care vreau să- nțelegeți că nimic nu-i mai presus decât omul care s-a regăsit pe sine, stând de vorbă cu reflecția

Iată sunt ani, mulți ani de când îți scriu mai multe scrisori pe zi, pe care de teama de a nu-mi ironiza stilul, nu ți le-am trimis. Þi-am scris uneori în seri de vecernii, în preajma

De te-or fi prins furtunile pe drum, și nopțile să te fi prins pe cale, nu-ți fie teamă la poarta mea să bați, că ușa casei mele nicicând nu-i zăvorâtă. Îți va deschide-un înger pe care-l am de

Cădea înserarea peste Villa Borghese, liniștea cădea peste lumi, peste inima mea ostenită, și ca un giuvaier la gâtul reginei, luna nouă-și făcea rondul, în tabloul pe care timpul abia îl

Iată-mă și-n dimineața aceasta după voia inimii Tale. Părul uns cu mirt, ( o mireasmă nouă ) straie lungi și albe ca de sărbătoare, inima, un coș cu lăcrămioare. Apostol fără de har, cu duhul

Înfloreau mugurii-n livezi și pomii împodobiți cu mătăsuri alese, albe, roz, galbene și verzi, stăteau neclintiți sub lumina unui cer darnic, maiestos și cuceritor. Înfloreau mugurii în noaptea

Zăpezile...neuitatele zăpezi din povești sunt azi aievea sub picioarele noastre și cerul mai aproape ne pare, chiar dacă distanța dintre noi și ograda cu icoane

O cum mai scârțâie sticloasa zăpadă sub roțile Carului Mare. Oare cine să fie vizitiul acelei troice plecate ca de fiecare dată, spre o țintă necunoscută înfriguraților? Iată, gerul de noapte

Ce noapte adâncă și grea! Cineva a smuls cercelul de la urechea bolții, sub a cărei arcuire ne-mpotmolim acum în beznă și ceață, în propriile noastre gesturi. De undeva din spații

Mai scoate o găleată de stele din puțul tăcerii: la noapte timpul se va abate și pe la noi, să-l ospătăm cum se cuvine... ...și poate-i mai furăm câteva zile.

E-așa de mare liniștea că-aud cum se tot surpă timpul pe sub mine, aud cum crapă un boboc de floare, cum crapă-n cer o zi să dea lumină, și mai aud, cum din cămara Ta pardosită cu stele

Iată, e timpul să plec! Ca toți nefericiții lumii de jos, voi lua cu mine doar singurătatea. Când voi trece peste înțelesul ultimului stih, cu o vorbă de duh voi plăti prima vamă, voi trage

Ah, cât de adâncă-i liniștea acestei nopți fumurii! Foșnesc în mine tăcerile toate, ca vântu-n frunzișul de toamnă... ...ca nisipurile când apele mării scăpate din poalele Lunii, cad

Dormea ostenitul drumeț. Dormea adâncit în visare, când ea, veghe neostenită, îi cânta aproape șoptit un cântec de leagăn! Ochii ei mari și albaștri, risipeau o ușoară lumină opalină pe tâmpla

Trăind în mileniul acesta al vitezei, aproape că nu mai avem timp să ne cunoaștem nici vecinii, nici pe noi înșine. Cerul parcă nu mai este nici el atât de sus pe cât ni se părea până la prima

Albatros rănit mi-e inima azi, când înțeleg că prea ascunsă-i calea care duce spre templul în care înțelepții binedispuși, cu dragoste adevărată și evlavie, spală picioarele

Iubito, mai leagă o fărâmă de mâine-n batistă. Mai toarce-o poveste din caierul ieri, aruncă gânduri mai noi pe focul nădejdilor noastre, ca nu cumva până dimineață să ni se stingă visele

Zvon de colinde bătrâne aud la izvoare, și ruga ta, parcă o mai aud azi; trăiam din nou anotimpul pe care numai noi doi îl știam și, pe care tu spuneai că eu l-aș fi inventat. Anotimpul

O, ciocârlie...cât de dureroase sunt înălțimile! Se curmă lumina pe aripa frântă !? Ori candela nădejdii se stinge? La drum de seară, pribeagul, la ce porți să mai bată? Unde să se fi ascuns