Ovidiu Oana

din ce în ce devine mai frumoasă și mă atrage într-un joc nebun candorii fermecate mă supun cu admirația mea incestuoasă aș vrea s-o stâng la piept dar mă oprește cerându-mi să o mai privesc

doar ultimul dor se întoarce la mine restul rătăcesc

1. ceas perfect pentru `(o)menire o ia razna în iubire (...) *** 2. cine mă schimbă pe mine în mâine și cine face din carte parte? (...) *** 3. cel mai des este uitat chiar de

ce rău ne mână-n viață fără rost ce tulburări ne fac să vrem pământul să îl sluțim uitând de legământul de-a ne da sprijin hrană și-adăpost ? de ce cu furie oarbă risipim planeta dată nouă pe

am vrut s-aștern în versuri un gând, dar sunt sărac nu vrea s-adaste muza sub umbră de copac mă rușinez de filă și o arunc la coș fusese zămislită dintr-un al lui strămoș privindu-l în tăcere

Adorm iar câmpurile goale-n Pudoarea lor încremenită, Din ceața deasă, troienită, Doar vântul rupe rotocoale. Se rușinează când străpunge Voalul, în zori, raza de soare Și-ar vrea cu falsă

Regina Medb cea bețivită A fost de mine-ndrăgostită Și-mi propunea ca o ispită De coapsa mea să stea lipită Prietenia șoldului aceasta în irlandeză „cardes mo silasta”(*) era de fapt o toană

Se strecurau cu greu printre noroaie, vagoane și căruțe colorate, cătându-și loc la margini de cetate și adăpost de nesfârșita ploaie. Întâi deshamă caii de povară și le pun pături groase pe

nou început despică-n zare al nopții pântec de-ntuneric placenta norilor dispare-n crepusculul pictat feeric duioase gânguriri adie spre-al vieții sân unde se-anină sorbindu-i roua

hangiul: cine e la ora asta drumeț de noapte și ce dorește ? călătorul: ce doresc toți drumeții ... hangiul: popas? mâncare? băutură? călătorul: liniște, caldură ... hangiul: bine-ai venit,

tamarinul are-o umbră ce pericolul incumbă mireasma lui ațâțătoare s-a dovedit otrăvitoare iar arme-n teci din lemnul lui trimit pe calea vântului chiar suflete nemuritoare căci taina lui

o spinare de tufă se-nalță-ntr-un crâng ca loc de ascuns pentr-un iepur` plăpând de teama că lupii flămânzi l-or vâna sau poate vre-o vulpe îl va mușina oricum o fi soarta în ultimul

Cum cade din ceruri o ploaie amară Și-adapă izvorul ce apa-și strecoară-n Firide, prin munte, mai larg sau mai strâns, Așa se strecoară sălbaticu-mi plâns Din mine, prin gene, spre lume,

Trăiesc pierzând din inimi cutezanța Și par mustrați de traiul mult prea greu, Dacă își pierd din suflete speranța, Ei se întorc cu gând la Dumnezeu. Îi poți vedea prin sate risipite Între

un urlet îi zorește și dau fugă într-un desiș de umbre din pădure ea nu mai poate goana s-o îndure de greul dus și i-a oprit cu-o rugă dă muget cerbul turmei să adaste atent pândind viclenele

Simt nefiresc de sânge cântec țipăt de jale cum răsună în tâmple bocet de furtună și doar pecetea morții-n pântec. O fulgerare ! Și lumina privirii blânde brusc dispare. Candida clipă-n

când scot de prin boccele câte-o carte amestecând simboluri și cuvinte zâmbiți sardonic dar nu luați aminte la gândul meu venit de prea departe gândiți că fără noimă vă rostesc deși sunt

Se ghemuiește astrul după un colț de zare. Răpus de truda zilei se lasă învelit Cu voalurile nopții și cergile stelare, Rememorându-și drumul, visând la răsărit. Pornise-n zorii zilei

Din ceartă de zei s-a născut Copacul de pace și vise Așa cum Athena promise Eladei la bun început. Sădit pe Acropol puietul, E strașnic păzit peste veac, Căci rodu-i lumină și leac Și umbra

Ielele m-atrag în noapte, Unduiri, sclipiri și șoapte. Ce mai vor ? Îmi vor Trecutul ? Sau să mă transforme-n flutur ? Îmi vor binele, sau răul ? Nu-mi dau pace, `mi sorb haloul. Mă sleiesc cu

Vibrează sub boltă povești pământene, Pierdute prin cețuri și neguri demult. Le vom ispiti să se-ntoarcă alene, Din veacuri trecute de aprig tumult. Arama clădită de Domnul Ștefan În Piatra,

toamna dă din zare știre hei, e vremea de plecare! pregătiți-vă cocoare pentru zbor spre nemurire! iar apoi rămâne tristă bolta ponosită-n gri, greieri suflă în batistă primul gutural