Poezie
Legenda salciei
ciclul Povești din veac
2 min lectură·
Mediu
Demult, pe malul unui râu,
Ascunsă-n trestii tremurate,
Fecioara goală pân` la brâu,
În ape calde și curate
Își spală părul galben grâu.
Era mlădie și frumoasă
Toată un zâmbet și cânta
Ca ciocârlia, dar sfioasă
De taina ce în piept purta,
Ascunsă celor de acasă.
Clătind cosița-n apa lină,
Gândea la tainicul iubit,
La față-i arsă, dar senină
Sub puful feței doar mijit,
Ce-n ochi îi aducea lumină.
Visa cum poate-o să-l dezmierde,
Trântit pe spate, visător,
De vraja ei cum se va pierde
Când părul desfăcut, ușor
Va undui ca iarba verde.
Ea o zâmbi sub apasare,
Simțind cum sânu-i îl împunge
Și contopiți în sărutare
La pieptul lui cu drag s-o strânge,
Cu gând sfios de fată mare.
Ãst timp, voinicii toți s-au dus
La scaldă, cum se strâng bâieții,
Departe, hăt pe râu în sus,
Plecați cu roua dimineții,
Să se întoarcă la apus.
Arar un sunet se aude
Când chiot de la ei răzbate,
Își strânge-n grabă plete ude
Când simte-n aer cum străbate
Năluca morții prinsă-n unde.
A-ncremenit la cruda veste
Și a rămas de-atunci tăcută,
Doar chipu-n apă-și oglindește
Și cu cosițele-o sărută
Mutând tristețea în poveste.
În timp, în salcie schimbată,
Se-mpodobește an de an,
Plângându-și dragostea de fată
Pentru pierdutul băietan
Și-ncepe cu „a fost odată ...”
064602
0
Cu stimă,
Cliv.