ovidiu cristian dinica

cu pânzele în vânt pe mări agitate poeții se încumetă să aducă lumina îngroapă frica în esențe pe cer nu au rău de înălțime sunt demiurgi vânează tristețea nu se tem de

cred că o să vină ploaia i-am spus să-i aud cuvintele probabil mi-a răspuns cu fața acoperită de umbre am întins mâna norilor dintr-un colț al cerului pasărea a țipat scurt ora unu a

să dansăm i-am cerut celei ce mă privea să risipim neputința de a iubi muzica ne va uni trupurile la ceasurile serii vom afla îmbrățișarea cu frunze și vânt dorința va fi stăpână luna

masa gelatinoasă zăcea strânsă asemeni unui gând tulbure în teama că nu va răzbate mintea înfierbântată de griji soarele intra prin spărtura din gard să împrăștie muștele adunate pe

drumurile te apropie de tatăl împreună escaladăm toamna rătăcim cuvintele ștergem lacrimi inima umple orizontul în mână ținem cerul în nopți sfidăm depărtările ne rătăcim lângă

grijile asemeni unor foci mature la pândă lovesc sufletul în așteptarea zorilor înnodate sunt o funie groasă petrecută peste inima ce pulsează grăbită în trupul ros de carii să

în lumina poemelor grăbit aflu ora exactă în toamna ce-mi ascunde inima într-o carte de colorat cu marginile anotimpului croșetez umbre plopilor ca și cum aș vorbi despre

soarele pe albastrul cerului năruie catedrale zidite plăpând din cenușa cuvintelor îngerii prezenți la spânzurătoarea orelor primesc iertare ochii mamelor

îmi pasă de Dumnezeu se întrebă poetul privindu-și rănile în oglindă cum stând cu capul în nori se miră acesta în mijlocul străzii fierbinți bă bagă -ți mintea în cap ești o replică în masa

timpul toamnei singurătatea sugrumă

vijelii se întrec marea mă împinge ca pe o epavă asaltată de vânt lupt să ajung la suprafața cuvintelor tornade amenință cu vuietul nopții în atmosfera impură luminii

cu fiecare moarte aflu adâncimea apei în care mama m-a născut să umblu desculț pe marginea oglinzii râd de ziua de mâine în care ziarele îmi vor consemna decesul ideilor

mușcă din măr într-un timp rănit scapă semințele întrebări în ocean cerul îl ispitește cu taine împrumută zâmbetul soarelui în joacă clădește dimineți la șotron aruncă nopțile

descifram în ochii prezenți frica ieșire în stradă teama însoțea prezentul ciocnirea ideilor vuietul tăcerii lansa furia din ea se pescuia fabulos minciuna zglobie indolența fuma la

Frenetic și-n tăcere grâul leagă rod în vântul ce-l scutură, vorbește cu pământul, univers tăcut ce-l hrănește dându-i seva iubirii. Grâul nu uraște, nu tăgăduiește,nu învrăjbește.In acest cosmos

cu călușul pe suflet cuvintele se adunau în jurul focurilor pentru hora plânsă înțelepciunea o adunau în cuvinte simple metafore curate să clădească credința cu palmele goale

calul privește lumea cu nările aburinde la poala cerului paște liniștit într-un crâng cu viță de vie nemărginit cerul se ascunde în ochii săi albaștri pentru cal a paște este o atitudine

pe pântecul orașului timpul umblă cu pieptul dezvelit măsoară goliciunea cuvintelor placate cu netulburata nesimțire adună în căuș lacrimi însămânțează patimi iubiri irosite ce

viselor ca într-un insectar le prind aripile le salvează gândul din nopțile petrecute cu trupul primenit de inefabil la intersecția orelor astrale înfășate în corpul din care fuge

plouă îngerește ca într-un sfârșit de veac imaculat în credințele zeului croit din hârtie la orele de lucru manual

cine ești domnule de vrei să treci prin mine ca printr-un perete de hârtie cuvintele te-au părăsit regăsindu-se în preșul pe care-ți ștergi urmele cu privirea obosită