ovidiu cristian dinica

A-l iubi, este cel mai important pariu cu un poet a cărei poezie realizează un adevărat spectacol liric. Eternul George, poet boem, cu surâsul versului în tâmple, ne întâmpină cu pieptul dezvelit

mie dor de normalitate mamă, altfel nu te recunosc în ființa blocată în gânduri ce-și numără spaimele cu noaptea în cap înghițind capsule să uite de ghimpele din inimă când ani nu ajung să

poți să te retragi îmi spuse blând să alunge neliniștea din aerul pe care-l simțeam apăsător lasă-mi gândurile în noapte vor respira asemeni pruncului alăptat la pieptul proaspăt ce

orașele se construiau dinspre mare întâi se desenau zidurile înalte cât să se nască pe țărm iubirea cu ea se acopereau pașii din prea multă așteptare cu mâini sigure pruncii erau

nu mă conving cuvintele tale, ele compun inutilul, strică ordinea lucrurilor, năruie cerul, pretutindeni orizontul este pângărit cu flăcări, îmi acoperi privirea cu diagrame fabricate în

cu fiecare moarte aflu adâncimea apei în care o mamă mă naște cu fiecare nouă respirație repet mersul pe oglinzi învăț lecția râd de ziua de mâine în care ziarele vor

ne scăldăm în lumină prin gardul cu iederă mușcăm gândul milimetric trecem de sârma ghimpată Să nu-ți rupi hainele când păcatul te va îmbrăca Scuipă tristețea Din taina vârstei recunoști

ai fost la capătul drumului să-i aduci Penelopei aurul, singur pe mare nu ai omorât timpul ai alungat obsesii, frica nu te-a înconjurat, ca un erou vei deschide ușa să

a topit taine în cuvinte nu s-a oprit din scrisul genezei cu propriul sânge globulele albe sfere luminoase au fost nașterea sa născându-se de o mie de ori și tot nu-l

au evadat griji frici nevoi din spasmul nopții zilele se zbat în gânduri negre lumina se destramă bunul simț se ascunde te sugrumă obsesii galantarul este gol pe cerul încărcat stelele

Bunicul și-a lăsat la cuier tristețea, ca pe o haină petecită. Din desaga încărcată se simțea aerul curat al fructelor. Eram sigur că și inima sa puternic oxigenată cu aer de munte era încăpătoare

viața ca o iubită trișată abandonată pe o pârtie de schi unde vezi cerul mai înalt dar și capătul drumului acoperit de nămeți emoția nu te iartă în așteptare pierzi atomi ce devin radicali

fără zestrea de cuvinte poetul este orfan supraviețuitor al orelor ce repetă epoci de veghe timpului

poetul rătăcit între manuscrise acoperite cu litere din alfabetul alcătuit dintr-un alt alfabet al unei limbii cunoscute doar lui respiră neliniștea nu-l învinge timpul simte

m-ai îmbogățit cu lacrimi vijelii se întrec marea mă împinge ca pe o epavă asaltată de vânt lupt să ajung la suprafața cuvintelor tornade amenință să mă scufunde sunt animalul pe care-ți

poezia însumează păcatul primar sub mulțimea fețelor aruncate criticilor amatori de frumuseți selenare cu epopei mărețe sub falanga iernilor sanctificând poeții vinovați că au născut cu o

poetului i-am văzut ochii într-un nor de emoții deasupra fruntea străbătută de râuri ca niște gânduri cu maluri abrupte peste care trona liniștea sinucigașă a sinapselor

să strângi apa în brațe este o nebunie, să stăvilești nisipul ce-ți fuge de sub tălpi când aerul te ustură este o neputință, să vrei să înoți în avalul fluviului cu multe brațe rupi tăceri

soarele năruie catedrale zidite din cenușa cuvintelor îngerii prezenți la spânzurătoarea orelor primesc iertare din ochii mamelor ce clădesc cu lacrimi încăperi pruncului absent