ovidiu cristian dinica

cine ești domnule de vrei să treci prin mine ca printr-un perete de hârtie cuvintele te-au părăsit regăsindu-se în preșul pe care-ți ștergi urmele cu privirea obosită

mâna dreaptă care mă închină cu ea scriu mănânc închid la nasturi toamna mă intimida zilnic în timp ce naiv rătăceam sensul într-un oraș populat cu himere din lăuntrul mintii mele sa

s-a mai dus o primăvară oasele noastre se topesc sub lampadarul trupurilor fi pregătită să culegi din vitrina anotimpului ploios lacrimi te acoperă timpul în covorul de scoici

mi-ai îmbogățit zestrea de lacrimi vijelii se întrec să mă scufunde mă împingi ca pe o epavă în largul tenebros mă agăț de speranțe să ajung la suprafața cuvintelor tornade mătura

învăț iubirea lipit de timp sorb orele triste la întretăierea visului frica îmi dictează drumul amestec de sentimente aspre cu poeme în care iarba crește pe nori să-mi rupă trupul ca

creierul în trepidația gândului absoarbe fiecare atom de oxigen însetat iluziile întrețin arderi cobor în coșmarul din stradă răcnete niveluri ridicate ale emoției mintea

sărbătorile se numără cu degetele înmuiate în suflet sunt pentru început și pentru sfârșit cu cântecul tihnit în amiază sărbătorile nasc bucurie aduc soarele în hotarele vieții să treacă

în patul vechi trupul își afla patima cu pupilele translucide iubirea se scaldă în emoția îmbrățișării de alta dată între scândurile îmbălsămate cu chipul ființelor ce acum își duc

te-ai urcat în car cu fân să dai cerul mai la drum în sărutul munților să culegi stele buchet cu amurgul zeilor sa pui aripi pomilor

gândul alb asemeni unei păsări ridică aripile cerul colorat de inimi marea respinge epave la țărmul scoicilor moarte soarele triumfător ascunde umbrele în suflet

la capătul nopții stă spânzurat cântecul cocoșilor miezul de humă moare la ivirea zorilor

dintr-o privire sfarm bariera de corali pusă inimii de primăvara ce întârzie șchioapă ploaia lasă amanet lacrimile adevărul este vedetă în magazinul cu antichități al sufletului

stejarii înserării strâng ploaia sa acopere trupul tău plâns în noapte cu strigăte adânci pașii ce-ți știu chipul ți-l desenează pe sticlă să-l poarte în suflet pe străzi lumina se

în vis pruncul țipă câinele se îneacă fata cu părul negru copilul strigă unde-mi sunt jucăriile câinele își caută stăpânul lătrând cu tonuri înalte din colb coborât fata se piaptănă are

țipătul taie cerul umple memoria secundelor pătrunde prin vertebrele aerului focul acoperă vuietul lacrimilor la încleștarea timpului arșița stinge cuvinte scrie alfabetul tăcerii intră în

îți scriu acum ploaia a stat în inimă umbra s-a topit trupul tău cald îl simt cum alunecă în graba ultimului tren îți etalezi nurii cu pașii tăi răscolitori chemi ploaia cu graba din

sufletul aglomerat de aisberguri află tăcerea legat de orele scăldate în teamă frica îmbracă visul cu liniștea morții timpul colorat cu graiul aspru al vieții drumul obosit de

nu-ți face griji moartea nu vine nicicând singură are veșnicia de partea sa timpul pliat pe obrazul uscat al neființei sufletul în univers fură eternitatea