ovidiu cristian dinica

la capătul nopții stă spânzurat cântecul cocoșilor miezul de humă moare la ivirea zorilor

dintr-o privire sfarm bariera de corali pusă inimii de primăvara ce întârzie șchioapă ploaia lasă amanet lacrimile adevărul este vedetă în magazinul cu antichități al sufletului

stejarii înserării strâng ploaia sa acopere trupul tău plâns în noapte cu strigăte adânci pașii ce-ți știu chipul ți-l desenează pe sticlă să-l poarte în suflet pe străzi lumina se

în vis pruncul țipă câinele se îneacă fata cu părul negru copilul strigă unde-mi sunt jucăriile câinele își caută stăpânul lătrând cu tonuri înalte din colb coborât fata se piaptănă are

țipătul taie cerul umple memoria secundelor pătrunde prin vertebrele aerului focul acoperă vuietul lacrimilor la încleștarea timpului arșița stinge cuvinte scrie alfabetul tăcerii intră în

îți scriu acum ploaia a stat în inimă umbra s-a topit trupul tău cald îl simt cum alunecă în graba ultimului tren îți etalezi nurii cu pașii tăi răscolitori chemi ploaia cu graba din

sufletul aglomerat de aisberguri află tăcerea legat de orele scăldate în teamă frica îmbracă visul cu liniștea morții timpul colorat cu graiul aspru al vieții drumul obosit de

nu-ți face griji moartea nu vine nicicând singură are veșnicia de partea sa timpul pliat pe obrazul uscat al neființei sufletul în univers fură eternitatea

Dumnezeu a făcut lumea în șase zile în cea de-a șaptea s-a odihnit poetul a sădit stele pe cer să încălzească inimi în noapte cu visul nașterii din poemul scris pe pleoapele dimineții

cuvintele ies din iarnă sunt asemeni ierbii în bătaia vântului de primăvară crescute într-un subconștient hrănit cu iubire dintr-un alt timp dimensiuni ale vârstelor date în clocot lipsesc

prea tânără să iasă în stradă să intre în alaiul purtat pe umeri de tânărul frustrat ce îmbracă fracul fecioara ascunde în inimă copilăria pe mama ce-i poartă de grijă și ascute așteptarea pe

cu otrava surâsului tău timp fără margini sunt sclav neputinței stăpân amurgului somnul îl întind sunt artizanul metaforelor le leg de plânsul fântânilor cu brațele orizontului

motanul cu rol protector la marginea patului din camera topită în beznă nu cere mâncare privește pereții pânzele de păianjen praful în care zac captive aripi nu reacționează la

să iubești soarele ce-ți mângâie trupul să smulgi gândului cuvintele dintr-o flașnetă a timpului cu sufletul primenit pe peronul gării părăsite întâlnești cerul

vântul alungă tristețea mângăie pe creștet orașul în pauza dintre două respirații ale teilor supuși defilării grăbite timpul ucide frunzele din gradina publică vântul cutreieră

ochilor tineri le scriu ei vorbesc și când tăcerea sugrumă respirația lovesc dulce urechile cu aplauze cuvenite actorilor binecuvântați pe scenă iubirea lor se naște și moare cu

mi-a dat Dumnezeu liniștea lumina arde risipind tăcerea caii zugrăvesc sufletul tapițându-l în alb gândul străbate muntele peste poteci descalț setea de înălțimi caut vulturii ce uită să-mi