ovidiu cristian dinica

cuvintele ies din iarnă sunt asemeni ierbii în bătaia vântului de primăvară crescute într-un subconștient hrănit cu iubire dintr-un alt timp dimensiuni ale vârstelor date în clocot lipsesc

prea tânără să iasă în stradă să intre în alaiul purtat pe umeri de tânărul frustrat ce îmbracă fracul fecioara ascunde în inimă copilăria pe mama ce-i poartă de grijă și ascute așteptarea pe

cu otrava surâsului tău timp fără margini sunt sclav neputinței stăpân amurgului somnul îl întind sunt artizanul metaforelor le leg de plânsul fântânilor cu brațele orizontului

motanul cu rol protector la marginea patului din camera topită în beznă nu cere mâncare privește pereții pânzele de păianjen praful în care zac captive aripi nu reacționează la

să iubești soarele ce-ți mângâie trupul să smulgi gândului cuvintele dintr-o flașnetă a timpului cu sufletul primenit pe peronul gării părăsite întâlnești cerul

vântul alungă tristețea mângăie pe creștet orașul în pauza dintre două respirații ale teilor supuși defilării grăbite timpul ucide frunzele din gradina publică vântul cutreieră

ochilor tineri le scriu ei vorbesc și când tăcerea sugrumă respirația lovesc dulce urechile cu aplauze cuvenite actorilor binecuvântați pe scenă iubirea lor se naște și moare cu

mi-a dat Dumnezeu liniștea lumina arde risipind tăcerea caii zugrăvesc sufletul tapițându-l în alb gândul străbate muntele peste poteci descalț setea de înălțimi caut vulturii ce uită să-mi

ai atâta dăruire mi te așezi pe frunte ca un Luceafăr în lumina cuvintelor uși deschise te primesc faci de gardă inimii pe peronul ultimului tren

timpul brăzdează camera în care mama adună cu răbdarea inimii ore de neliniște

în fiecare rănile sunt străbătute de râuri în care pietrele au ochi să vadă gurile ce le sapă să simtă umbrele ce le acoperă cuvintele vin din cerul senin în inimile dezbrăcate este rândul

deseori îmi pierd încălțările uit de vulturii ce se ascund în inimă toamna îmi colorează fruntea cu riduri trupul biciuit de neîncredere ascunde minciuna pentru vremea ce mă

calul privea lumea cu nările aburinde acoperind zarea din când în când lipsit de griji păștea într-un deal al viței de vie cu lumini ascunse în ochii săi mari strălucea cerul sub care a

cu trupul tău uns de metafore voi face amor la nesfârșit îți voi scrie numele ca într-un vechi calendar să-ți aflu sufletul între paginile întocmite la bătrâna mașină de scris soarele încă o

dorința de a scrie mă înveșmântează în galeria bizonilor albi sub nimbul iernilor toarnă în vine iubirea