ovidiu cristian dinica

calul privea lumea cu nările aburinde acoperind zarea din când în când lipsit de griji păștea într-un deal al viței de vie cu lumini ascunse în ochii săi mari strălucea cerul sub care a

cu trupul tău uns de metafore voi face amor la nesfârșit îți voi scrie numele ca într-un vechi calendar să-ți aflu sufletul între paginile întocmite la bătrâna mașină de scris soarele încă o

dorința de a scrie mă înveșmântează în galeria bizonilor albi sub nimbul iernilor toarnă în vine iubirea

am luat primăvara să demontez portretul bătrânului Marx cu zâmbetul bolnav deturnat spre clinica de noapte aglomerată de tăcere punctele critice ale amiezii anunță amalgamul de lacrimi

să mă ierți mamă ca nu am scos cristale din nisip nici umbre cugetul nu mi-a acoperit mergând pe întinsa copertină a zăpezii am căzut în ierni nu am clădit castele nu am scris cu petale de

la uzină toți aveam herpes de la gândit alții de la tăcut și privit tăcerea separă iluziile în virtutea aerului respirat toți știam mersul târâș mai știam cum se fac și desfac

cu multă mirare alerg după mâinile tale sa iubim soarele căutând iertarea joc al cuvintelor ce se scriu cu raze pe nisipul ce-ți știe inima clipe în care ne scufundăm în liniștea

în timp ce rostogolea oul i-a aflat culoarea semn cu semn dintr-un cer nins cu litere al unui vis dezlipit de pe retina albastră a nopții nu te grăbi să citești nu te grăbi fiecare slovă

nu știu era expresia preferată a tatei cu incertitudinea respirației libere niciodată cuvântul poate care căzut în dizgrație răbda pe cărbuni încinși cosmogonia evului aprins sub abajurul

pădurile salută în poziție de drepți solemnitatea tăierii lăsând pe umeri coroane bogate să orneze nopțile ofrandă jertfei alungată lumina se cuibărește în frunze pe creștetele copacilor

poezia iartă păcatul primar sub privirile criticilor amatori de frumuseți selenare cu epopei mărețe sub falanga iernilor sanctificând poeții uciși de cuvintele vântului poetul râde a

amintirile o haină din alt veac roasă la mâneci ascund în spatele ochelarilor ochii vi ai iernii gata să dansez în visul colorat de zăpezi viscolite să înaintez prin troiene răspândite

se făcea că ele cuvintele se terminau înainte de a fi scrise populau spațiul dintre maxilare spre a fi pronunțate cu temperatura scrisului pe filele cerului supus nopții ghintuite înaintam

din mult prea mult bun simț tata uita numele nopții asculta pe prispă poveștile înghițitorului de săbii ale fachirului cu umeri de foc pe care luna-i săruta cu puterea

ce plouă sunt dimineți acoperite de ape se scălda inima în pieptul dezvelit de teamă se pierd secunde căutând cuvinte în piață se ascultă simfonii de lumină sub focul albastru al

tatei i-au turnat în vene otrava viselor cu lumina unui soare palid directiva de a nu ieși din etuvă îl devora pe interior în flagrant vibra strada flămândă de somn cu capul lipit pe marmura

femeia cu lumina în priviri apreta liniștea din cuvinte pe pat se odihnea cupa blândă a sânilor mâna sprijinită pe coapse sub scaun copia trupului iese din fabuloasa rochie șifonată pieptul îi

este mai întins decât veacurile mai adânc decât soarele răscolit în amiază este sufletul care soarbe lumina inima plată ținută în palmă de lacrima verii aici oamenii când plâng adună praful

spânzurat păianjenul țese pânza cu viteza gândului în lumina dulce a camerei inestetic culorii amiezii netulburat de mobilitatea secundelor atrage neliniștea timpului gata să-l