ovidiu cristian dinica

ai atâta dăruire mi te așezi pe frunte ca un Luceafăr în lumina cuvintelor uși deschise te primesc faci de gardă inimii pe peronul ultimului tren

timpul brăzdează camera în care mama adună cu răbdarea inimii ore de neliniște

în fiecare rănile sunt străbătute de râuri în care pietrele au ochi să vadă gurile ce le sapă să simtă umbrele ce le acoperă cuvintele vin din cerul senin în inimile dezbrăcate este rândul

deseori îmi pierd încălțările uit de vulturii ce se ascund în inimă toamna îmi colorează fruntea cu riduri trupul biciuit de neîncredere ascunde minciuna pentru vremea ce mă

calul privea lumea cu nările aburinde acoperind zarea din când în când lipsit de griji păștea într-un deal al viței de vie cu lumini ascunse în ochii săi mari strălucea cerul sub care a

cu trupul tău uns de metafore voi face amor la nesfârșit îți voi scrie numele ca într-un vechi calendar să-ți aflu sufletul între paginile întocmite la bătrâna mașină de scris soarele încă o

dorința de a scrie mă înveșmântează în galeria bizonilor albi sub nimbul iernilor toarnă în vine iubirea

am luat primăvara să demontez portretul bătrânului Marx cu zâmbetul bolnav deturnat spre clinica de noapte aglomerată de tăcere punctele critice ale amiezii anunță amalgamul de lacrimi

să mă ierți mamă ca nu am scos cristale din nisip nici umbre cugetul nu mi-a acoperit mergând pe întinsa copertină a zăpezii am căzut în ierni nu am clădit castele nu am scris cu petale de

la uzină toți aveam herpes de la gândit alții de la tăcut și privit tăcerea separă iluziile în virtutea aerului respirat toți știam mersul târâș mai știam cum se fac și desfac

cu multă mirare alerg după mâinile tale sa iubim soarele căutând iertarea joc al cuvintelor ce se scriu cu raze pe nisipul ce-ți știe inima clipe în care ne scufundăm în liniștea

în timp ce rostogolea oul i-a aflat culoarea semn cu semn dintr-un cer nins cu litere al unui vis dezlipit de pe retina albastră a nopții nu te grăbi să citești nu te grăbi fiecare slovă

nu știu era expresia preferată a tatei cu incertitudinea respirației libere niciodată cuvântul poate care căzut în dizgrație răbda pe cărbuni încinși cosmogonia evului aprins sub abajurul

pădurile salută în poziție de drepți solemnitatea tăierii lăsând pe umeri coroane bogate să orneze nopțile ofrandă jertfei alungată lumina se cuibărește în frunze pe creștetele copacilor

poezia iartă păcatul primar sub privirile criticilor amatori de frumuseți selenare cu epopei mărețe sub falanga iernilor sanctificând poeții uciși de cuvintele vântului poetul râde a

amintirile o haină din alt veac roasă la mâneci ascund în spatele ochelarilor ochii vi ai iernii gata să dansez în visul colorat de zăpezi viscolite să înaintez prin troiene răspândite