ovidiu cristian dinica

amintirile o haină din alt veac roasă la mâneci ascund în spatele ochelarilor ochii vi ai iernii gata să dansez în visul colorat de zăpezi viscolite să înaintez prin troiene răspândite

se făcea că ele cuvintele se terminau înainte de a fi scrise populau spațiul dintre maxilare spre a fi pronunțate cu temperatura scrisului pe filele cerului supus nopții ghintuite înaintam

din mult prea mult bun simț tata uita numele nopții asculta pe prispă poveștile înghițitorului de săbii ale fachirului cu umeri de foc pe care luna-i săruta cu puterea

ce plouă sunt dimineți acoperite de ape se scălda inima în pieptul dezvelit de teamă se pierd secunde căutând cuvinte în piață se ascultă simfonii de lumină sub focul albastru al

tatei i-au turnat în vene otrava viselor cu lumina unui soare palid directiva de a nu ieși din etuvă îl devora pe interior în flagrant vibra strada flămândă de somn cu capul lipit pe marmura

femeia cu lumina în priviri apreta liniștea din cuvinte pe pat se odihnea cupa blândă a sânilor mâna sprijinită pe coapse sub scaun copia trupului iese din fabuloasa rochie șifonată pieptul îi

este mai întins decât veacurile mai adânc decât soarele răscolit în amiază este sufletul care soarbe lumina inima plată ținută în palmă de lacrima verii aici oamenii când plâng adună praful

spânzurat păianjenul țese pânza cu viteza gândului în lumina dulce a camerei inestetic culorii amiezii netulburat de mobilitatea secundelor atrage neliniștea timpului gata să-l

săptămâna mea este mai mică ascunde în ea ploaia sub amprenta fricii degajată în doze letale din ungherele minții pe pereții inimii gravați cu desenele albastre ale luminii

spun rugăciunea în camera de zi la masa tapetată cu vise pe care scriu poeme cu expresii imprevizibile în toamna plecărilor astrale excavate dintr-o realitate a faptelor explozive

poezia este ca o scârbă mică scăldată în sângele poetului cum spun critici traversând ziua travestiți în poeți ce caută ieșirea prin cuvânt asemeni uliului care după spintecarea prăzii o

isprava proaspătă a toamnei schimbă privirea tocurile înalte creează depresie răul de înălțime se judecă după culoarea ochilor pupilele coboară inflexiunile vocii lumina pătrunde cu greu între

copacul retezat plânge din inimă îi curge seva pe care cerul nu o poate primi nici pământul nu o mai poate naște plânsul nesătul al frunzelor acoperă locul din care a plecat copacul să nu

distanțele m-au apropiat de tata împreună am exersat drumul către toamnă inima acoperea orizontul în mână țineam cerul în care scăldam nopțile iubeam depărtările și ne