ovidiu cristian dinica

mama din conul ei de umbră strigă, eu nu aud, merg pe malul râului în care luna se ascunde la mine ajung cuvintele tatei urmate de liniște, scăpate din cleștele nopții se aleargă unele pe

o singură ușă lasă loc ispitei între oasele mele scăldate în lumină îmi da răgazul să respir în aburul rămas de la nașterea lumii, Dumnezeu jucându-se mi-a scris pe frunte cu

scriu riguros precum un tren s-ar opri în câmpia inundată cu stele să-și afle călătorii, pașii lor ar umple cu sunete peronul asemeni unor fulgere ce ar brazda cerul petecit cu nori, între

întunericul te copleșește, pierzi încrederea prin cutele sufletului, devii o sumă de fricii, zâmbetul dispare, ca să respiri te uiți pe geam, amintiri îți deschid ochii închiși

iau de pe tejghea o carte pe care nu știu când o voi citi veșnic prizonier visului îmi imaginez că anticarului îi va fi mai ușor să le strângă pe celelalte, să-și numere banii, să-și

în fața mea două fete s-au oprit să-și adune gândurile din cerul înnourat s-au așezat pe bancă să-și strângă în brațe singurătatea una dintre ele zâmbind se întoarse către

din celebra manta se zăresc fructele se vând la kilogram, le prefer pe cele din crâng sunt mai neumblate și respiră în primăvara iesită din umbra iernii vreau să înțeleg culoarea

Ca un piept dezvelit, într-o piață publică, Stă soarele proptit în cârca norilor: Impietate pentru sfinții sacrificați Pe scările catedralei. Jos, orașul plin Cu sensuri giratorii Veghează

micile răutăți le găsești la coșul cu rufe sunt cuvintele tale aruncate în vânt cu aceleași cuvinte îți cer să fii primăvară, ispită privirilor ce râvnesc la diminețile tale imaculate,

îngerul cel bun și îngerul negru petrec amândoi la o masă, ca un botez pentru timp, să-l sacrifice nu s-au hotărât doar beau, în oglindă privesc absenți lumea aprinde candele, în

ridic baricade frigului, nu-mi rămâne afară decât regretul de a nu fi zugrăvit cerul toamnei în sufletul flămând, iluzia care să-mi hrănească visul în care ea coboară, bate la uşă, eu lipsesc

a face dragoste cu o femeie urâtă ce și-a pierdut abilitatea de a urca în copacii de pe umerii tăi și care cu ultimul strop de bucurie rămas vrea să te iubească pe tine, un zeu fals, imită

de la ferestre deschise îngerii rup din liniște cuvinte vântul este în cautarea timpului inchis în uitare ca într-un abator cu amintiri sugrumate sunt clipe in care visele devin cenușa