ovidiu cristian dinica

din celebra manta se zăresc fructele se vând la kilogram, le prefer pe cele din crâng sunt mai neumblate și respiră în primăvara iesită din umbra iernii vreau să înțeleg culoarea

Ca un piept dezvelit, într-o piață publică, Stă soarele proptit în cârca norilor: Impietate pentru sfinții sacrificați Pe scările catedralei. Jos, orașul plin Cu sensuri giratorii Veghează

micile răutăți le găsești la coșul cu rufe sunt cuvintele tale aruncate în vânt cu aceleași cuvinte îți cer să fii primăvară, ispită privirilor ce râvnesc la diminețile tale imaculate,

îngerul cel bun și îngerul negru petrec amândoi la o masă, ca un botez pentru timp, să-l sacrifice nu s-au hotărât doar beau, în oglindă privesc absenți lumea aprinde candele, în

ridic baricade frigului, nu-mi rămâne afară decât regretul de a nu fi zugrăvit cerul toamnei în sufletul flămând, iluzia care să-mi hrănească visul în care ea coboară, bate la uşă, eu lipsesc

a face dragoste cu o femeie urâtă ce și-a pierdut abilitatea de a urca în copacii de pe umerii tăi și care cu ultimul strop de bucurie rămas vrea să te iubească pe tine, un zeu fals, imită

de la ferestre deschise îngerii rup din liniște cuvinte vântul este în cautarea timpului inchis în uitare ca într-un abator cu amintiri sugrumate sunt clipe in care visele devin cenușa

peste pașii fermi, haosul coborat în strada pedepsită cu neoane dărâmă castele luminate de licurici cu sângele lor, fetusi atrasi de stelele fierbinți locuiesc într-un univers în

în rol ca într-un balans picioarele urcă neliniștea pe tavanul zugrăvit cu așteptare, ochii aleargă în tinda cuprinsă de flacăra gândului, cuvintele mă răscolesc, prezent măsor timpul ce-mi

ia-ți jaluzelele și pleacă femeie, lasăți urma degetelor pe geamul aburit de răsuflarea târzie a timpului ce moare ucis de cuvintele aspre, pereche țipetelor ce îngroapă idei drumul este golit

ce ciudat și-n iarna asta emoția s-a îngropat în trotuar, fără vina pruncuciderii brazii abandonați plâng inima munților, lacrimile nu-i acoperă, nici nu-i întorc, stelele i-au părăsit.

viermele ce adânc sapă în trupul captiv când vrea trece prin fața ochilor mei disprețuitor și rece, îi întorc spatele tușind cu patima unui fumător ratat, revolta simțurilor amorțite de

soldații de plumb din sertarul bunicului dorm prinși în seară, probabil în toamna o să le crească aripi precum unor zei blânzi din tabloul în care bunicul îmi pune în brațe mere, el mă