ovidiu cristian dinica

de sub copertina lăsată peste zi ies ca niște inimi curioase adolescenții și-au ascuns mirarea în stofa căzută pe parchetul îmbătrânit, suflete proaspete ascultă ritmul, de dincolo de camere

în orașul acesta fiecare ascunde câte ceva eu nu mă ascund, aduc chitara la care va cânta nebunul acoperit cu frunze de arțar ca și cum și-ar striga numele la fiecare intersecție iar secundele

este singurul oraș ce are împărați la fiecare capăt, la capătul sudic un cezar spânzură timpul în undiță, momeala o dă apelor adânci să-i încarce năvodul cu răbdare, la capătul opus sub un

după amiezile în care poți scăpa de teamă sunt cele în care-ți antrenezi gândurile să sară peste ștacheta fixată cât mai sus aproape de cer, poetul se împlineste în

Geamantanul lui Dragnea s-a răsturnat peste țară. Din el au ieșit gogoșile ce plutesc la suprafață ca un rahat într-un lac cu apă sărată. Pute al naibii și nici măcar nu am ieșit cu bine din

zi și tot ce vei spune se va întoarce, libertatea egoului exprimată virulent devine toxică în corul libertăților comune, într-o pandemie doar transpirația te salvează de la

tot mai des locurile pe care le fotografiez se adună în orbita leneșe a aparatului foto de parcă s-ar agăța de timp să-și strige identitatea.

moș gerilă era tata lipsit de reni, fără barbă, sărbătoarile se strângeau iarna în el ca într-o inimă tăcută rănită de lipsa bucuriei însă, supus așteptării, tacticos până la

tremur cu masca trasă adânc pe suflet, curcubeul ascunde strigătele reci, pașii sunt în bătaia vântului, din curți se aduc căldări pentru lacrimile înțelepților într-o câmpie însetată, chipul

nici urzicile nu ne mai ajung, unii spun că s-au trecut prea repede alții ba din contră că nu a avut cine să le culeagă, toți erau în case cu luminile stinse, ba soarele i-ar fi găsit privind

veteranul Benjamin detronat de timpul ireal află mânia ce loveste în vară sceptrul său vânat de mulțimea oarbă, plopii desfrunziți sunt matorii generației grăbite să

a scrie despre pădure când tu ești asemeni vântului ca și cum ai invoca ploaia la moara secată dai viață gândurilor împleticit în ignoranță, pretenții egoiste îți colorează așteptările, esti

în casa noastră când cineva moare orizontul devine mic, un punct negru, din el iese piticul ce va duce în spinare sufletul celui mort ca pe un trofeu ce-l va da nopții, lumina stinsă va acoperi

fluturi cu aripi mari aleargă moartea ce din pridvor zâmbeste, ei se ascund în palmă tremură la orele târzii, lumina le este dorinţă dar si rug, vor fi captivi felinarelor nici un deochi

în ape reci stânci împădurite stârvuri de corăbii pânze sfâșiate munți de valuri spală căutate țărmuri fecioria neînfricată a pădurilor de azbest prima respirație nopți de nepătruns zări sunt