ovidiu cristian dinica

tremur cu masca trasă adânc pe suflet, curcubeul ascunde strigătele reci, pașii sunt în bătaia vântului, din curți se aduc căldări pentru lacrimile înțelepților într-o câmpie însetată, chipul

nici urzicile nu ne mai ajung, unii spun că s-au trecut prea repede alții ba din contră că nu a avut cine să le culeagă, toți erau în case cu luminile stinse, ba soarele i-ar fi găsit privind

veteranul Benjamin detronat de timpul ireal află mânia ce loveste în vară sceptrul său vânat de mulțimea oarbă, plopii desfrunziți sunt matorii generației grăbite să

a scrie despre pădure când tu ești asemeni vântului ca și cum ai invoca ploaia la moara secată dai viață gândurilor împleticit în ignoranță, pretenții egoiste îți colorează așteptările, esti

în casa noastră când cineva moare orizontul devine mic, un punct negru, din el iese piticul ce va duce în spinare sufletul celui mort ca pe un trofeu ce-l va da nopții, lumina stinsă va acoperi

fluturi cu aripi mari aleargă moartea ce din pridvor zâmbeste, ei se ascund în palmă tremură la orele târzii, lumina le este dorinţă dar si rug, vor fi captivi felinarelor nici un deochi

în ape reci stânci împădurite stârvuri de corăbii pânze sfâșiate munți de valuri spală căutate țărmuri fecioria neînfricată a pădurilor de azbest prima respirație nopți de nepătruns zări sunt

diminețile tremură în vitrinele goale ascund nuduri ale zbucimului prelungit, aduc zâmbete pe rețetă eternizate ca-n fotografii, sfârcuri neatinse agită inspirația, clienți flămânzi primesc

tremur cu masca trasă adânc pe suflet, curcubeul ascunde strigătele reci, pașii sunt în cadența vântului, din curți se aduc căldări pentru lacrimile înțelepților, într-o câmpie

Iubire, silabele pe care egoist le-aș numi ale mele aleargă precum particulele infinitului într-o avalanșă de idei să acopere cerul ivit odată cu tine cea care mă inspiri, toate silabelele

în salonul de spital mușcând din ciocolată nu voi fi lăsat să trec cei ce mă stiu diabetic vor argumenta ca într-o pandemie nevrotică poate mă vor găsi între coperțile unei cărți în care

Orașul nu de mult orașul acesta al lungilor plimbări te întâmpina cu parcurile sale astăzi tăcute amintiri în voia nopții, copacii ademeneau vara ca pe o tânară înfierbântată în iubire.

Cristos s-a retras în umbra lumânărilor să taie bilete de acces insomniilor, în tăcere între speranțe și regrete la malul mării farurile s-au stins, valurile au continuat să bată în pereții

ninge trist într-o viețuire ce nu se lasă dusă, apăsător gând vine peste copaci, peste oraș, îngerii învingători știu că în scorburi copacii adună răni, tac îngerii ei văd soarele retras