ovidiu cristian dinica

cu pânzele în vânt pe mări agitate poeții nu se tem să aducă lumina, îngroapă frica în esențe, pe cer nu au rău de înălțime, ca demiurgi vânează tristețea, nu se tem de cuvinte, înghițiți

neatent la nuanțe, scufundat în accentele grave ale femeii, slobode și bolnave asculta la capătul telefonului mărturisirea ei, – Sunt zile de concediu fără bani, ziua de salariu pe

moartea îmi mănâncă din palme ca o pasăre flămândă slujnica lui Hades grăbită îsi ia tainul, în timp ce eu îi visez pe cei ce mor zburătorea îi duce spre câmpiile Elizee, Charon vrei

ca om înveți în orașul ce te supune temerilor că nimic nu este gratis, chiar și îmbrățișările necesită o prealabilă pregătire astfel încât să nu devii sclav sufletului rece și mai ales să

viața este uneori ca o iubită trișată abandonată pe pârtia de schi unde vezi cerul mai înalt dar și capătul drumului acoperit de nămeți, înoți în mijlocul zăpezii mânat de frică, te frângi

incendiul revărsat in orașul cu traiectorii ciudate ține prizonieră odiseea, lumea se miră de copilul hotărât să fugă în lume are cu el iluziile și răzvrătirea știe ce alții doar

îmi caut casă pe lună ori pe o planetă insomniacă, prin sistemul solar umblu precum un inorog cu cornul în vant, distanțele dispar în fugă, respir grăbit sub stele, în ordinea

moartea îmi mănâncă din palme ca o pasăre flămândă slujnica lui Hades este grăbită să-si ia tainul, în timp ce eu visez morții ea îi duce spre câmpiile Elizee, Charon vrei argintul? nu avem

de atâta tristețe în cartier ninge cu fulgi de cenușă sunt asemeni unor fluturi peste trupurile firave, privirea gășeste într-un petec de cer soarele, la apus el devine prizonierul

dintr-o dată peste emoție muzica a tăcut, din alergare nu simți limba ascuțită a flăcării ce se șterge de tine cu lăcomie ea devine vâlvătaie te deține într-o îmbrățișare atemporală, te smulgi

în marginea orașului,între morminte porumbul crește falic din cerul privit de soarele scăldat de opium, din blocuri se aud pruncii cum plâng, gândul fertilității cucuruzului cheamă

nu vă opriți între șinele de cale ferată trenul nu are stație în câmpia goală nu se va auzi semnalul, spațiul asemeni otrăvii este suficient să vă înghită, veți fi avortați înaintea oricărei

astăzi vor zbura fluturii, liniștea va fi spulberată un număr de ore este suficient să înveți să zbori alături de ei, când doar aștepți echinoxurile fac diferența pregătesc zilele pline din

întunericul te copleșește, pierzi încrederea devii alcătuire a fricii, zâmbetul dispare, ca să respiri deschizi geamul, frânturi de amintiri vin ochii se deschid lăuntric, prizonier tăcerii

banca flămândă deschide ușa programării neurolingvistice, se filmează distracția, preotul orașului hotărât să marcheze momentul vine cu tămâia, crede că poate stopa risipa la curent dă foc