Ottilia Ardeleanu

le îmbrac în folie parcă le strangulez mi se pare că-și dau duhul în mâinile mele conținutul lor pătrunde prin vene ca sângele infestat virusuri îmi dau febră nu opun nicio rezistență eroii

La ora 9 intră în clădire. Locurile din anticameră full. Lampadarele de pe alee moțăie, a venit vremea să intre în repaus. Bună dimineața. Cafeaua, te rog. Fără lapte, azi. 15 minute să nu mă

Pe vremea aceea, în Timișoara era civilizație comparativ cu restul. Eleva cu ochi ușor migdalați și visătoare, dar niciodată lipsită de simț practic și de umor, voia cu orice preț să urmeze acolo

Încep să observ, din ce în ce mai mult, apropieri ale oamenilor, de felul meu de a fi. Cum vorbesc, de exemplu. Sau cum exprim anumite păreri. Ce cred eu despre oameni și despre modul în care ar

neastâmpăratul dumnezeu îmi spune fericirea prinde-o cu sfoara asta curcubeu nu-ți fie teamă că ochii mei cer se vor face deasupra ta în fiecare tâmplă scormonește o comoară tu fără grijă

Zi de primăvară cu soarele pitit în sân și flori alunecând pe trup, până spre poalele ridicate ușor de zefir. Cu pas vioi, săltăreț. Cu pantofi verzi, catifelați, care se aud pocnind ușor, cu fiecare

S-au dus pe malul mării. O zi de noiembrie pe cerul căreia se răsturnase o găleată imensă de var în care se zbăteau ca de moarte câteva păsări, prevestea parcă, o bucurie întunecată. Mergea în față

Dimineața se arăta suavă și fragilă ca un trup de primăvară somnoroasă mângâiată de un uriaș cu fața arzând roșu-auriu, înălțându-se dinspre marea ce părea potolită, măcar pentru o vreme, de dorurile

Niciodată nu zburase. Niciodată cu aripi de fier. Niciodată nu fugise de viață. Dar acuma… Privea cum se duce casa la vale. Cum se duce satul. Doar acoperișurile mai pluteau. Câte-o lighioană mai

Motto: \"sunt un om sensibil, mă supăr ușor, și, mai mult de formă, iubesc oamenii, istoria și pot jura că literatura este viața mea.\" (“santa locura”) Aproape că pot jura că așa

se zbate luna ca o camă în geamul flambat la răsărit oamenii par grinzi de biserică din care sfinții își cioplesc fața psalmii ajung din calupuri de aer ciugulite de păsări casele au

Te uită! Din clipa în care nu le mai arăți că exiști. Oricât de multe lucruri ai fi făcut. Pentru ei. Chiar dacă ai lăsat să împrumute cuvinte, gesturi, mimică. Un pic și telefonul, apartamentul

Plouă. Pe rotunjimile corpului se târăsc șerpi transparenți. Mulți și mici. Iuți. Încolăcindu-se unii cu alții, fâșâind. Fâșâind și înaintând spre coapsele crispate de teamă. Către picioarele

Pentru mine, toamna aduce câte ceva nou. Niciodată nu vine ca să rămână. Și niciodată nu vine cu mâna goală. Ea nu este vorbă-n vânt. Ca de fiecare dată, am primit „O lecție de viață”: „omul

Îmi pare rău că trebuie să mă despart de un astfel de blog. Mai este o lună, nici atât. Mi se pare că îngrop aici o parte importantă din sufletul meu. Nu știu cât de mult contează pentru comunitatea

imaginile îmi par mișcate casele își pierd acoperișurile păsările se dezbracă de penaj oamenii se destramă în gânduri poezia se moleșește ca o ciocolată cu lapte aș deschide lumea să intre

Sunt foarte puternică. Da, da. Nu glumesc. De când aveam trei ani. Aveam o săpăligă cu care mă jucam. Și era cam scorțos pămânul pe vremea aceea. Când mă săturam de ea, o rezemam lângă cele mari. La

Când l-a văzut, a rămas cu ochii fixați, așa cum țintuiești un portret în perete. Albise. Toată înfățișarea devenise, intempestiv, o vreme nămețită și rece. Până și copacii păreau goi și dârdâiau

e ca și când lupii s-ar aduna în haită și mi-ar adulmeca mirosul prin labe de zăpadă scrâșnită de goană avalanșa din vârfuri de cer să răstoarne pe mine fiori de teama celei mai nefrivole

Viața este o întreprindere. Ceva imens care se construiește greu. Ceva impunător care se păstrează greu. Ceva de valoare care se întreține și mai greu. O întreprindere de calibru în care lucrează

toate neliniștile au înmugurit pe drumul pustiu mă dor casele oamenilor plecați departe aerul nevrotic fâlfâie sub un cer de păsări sufletul șterge ferestre închise de mult aș învăța

proeminența mea să știi că nu e timp să mori aici nu-ți permiți să fii bolnav nici măcar să citezi suferințe cel mai bine e să stai cuminte în carnea ta fără să rătăcești înlăuntru ca