Ottilia Ardeleanu

Dimineața se arăta suavă și fragilă ca un trup de primăvară somnoroasă mângâiată de un uriaș cu fața arzând roșu-auriu, înălțându-se dinspre marea ce părea potolită, măcar pentru o vreme, de dorurile

Niciodată nu zburase. Niciodată cu aripi de fier. Niciodată nu fugise de viață. Dar acuma… Privea cum se duce casa la vale. Cum se duce satul. Doar acoperișurile mai pluteau. Câte-o lighioană mai

Motto: \"sunt un om sensibil, mă supăr ușor, și, mai mult de formă, iubesc oamenii, istoria și pot jura că literatura este viața mea.\" (“santa locura”) Aproape că pot jura că așa

se zbate luna ca o camă în geamul flambat la răsărit oamenii par grinzi de biserică din care sfinții își cioplesc fața psalmii ajung din calupuri de aer ciugulite de păsări casele au

Te uită! Din clipa în care nu le mai arăți că exiști. Oricât de multe lucruri ai fi făcut. Pentru ei. Chiar dacă ai lăsat să împrumute cuvinte, gesturi, mimică. Un pic și telefonul, apartamentul

Plouă. Pe rotunjimile corpului se târăsc șerpi transparenți. Mulți și mici. Iuți. Încolăcindu-se unii cu alții, fâșâind. Fâșâind și înaintând spre coapsele crispate de teamă. Către picioarele

Pentru mine, toamna aduce câte ceva nou. Niciodată nu vine ca să rămână. Și niciodată nu vine cu mâna goală. Ea nu este vorbă-n vânt. Ca de fiecare dată, am primit „O lecție de viață”: „omul

Îmi pare rău că trebuie să mă despart de un astfel de blog. Mai este o lună, nici atât. Mi se pare că îngrop aici o parte importantă din sufletul meu. Nu știu cât de mult contează pentru comunitatea

imaginile îmi par mișcate casele își pierd acoperișurile păsările se dezbracă de penaj oamenii se destramă în gânduri poezia se moleșește ca o ciocolată cu lapte aș deschide lumea să intre

Sunt foarte puternică. Da, da. Nu glumesc. De când aveam trei ani. Aveam o săpăligă cu care mă jucam. Și era cam scorțos pămânul pe vremea aceea. Când mă săturam de ea, o rezemam lângă cele mari. La

Când l-a văzut, a rămas cu ochii fixați, așa cum țintuiești un portret în perete. Albise. Toată înfățișarea devenise, intempestiv, o vreme nămețită și rece. Până și copacii păreau goi și dârdâiau

e ca și când lupii s-ar aduna în haită și mi-ar adulmeca mirosul prin labe de zăpadă scrâșnită de goană avalanșa din vârfuri de cer să răstoarne pe mine fiori de teama celei mai nefrivole

Viața este o întreprindere. Ceva imens care se construiește greu. Ceva impunător care se păstrează greu. Ceva de valoare care se întreține și mai greu. O întreprindere de calibru în care lucrează

toate neliniștile au înmugurit pe drumul pustiu mă dor casele oamenilor plecați departe aerul nevrotic fâlfâie sub un cer de păsări sufletul șterge ferestre închise de mult aș învăța

proeminența mea să știi că nu e timp să mori aici nu-ți permiți să fii bolnav nici măcar să citezi suferințe cel mai bine e să stai cuminte în carnea ta fără să rătăcești înlăuntru ca

o romeo dacă aș intra pe mess diseară fără să mă vadă tata mi-ai mai da link la balada aia rock pe care o acordaseși deocheat pentru mine la chitară și pian când chiuleam de la școală și ne

am primit din palma dorinței acel semn deschis cum un drum pe care viața a făcut dinadins o curbură pe unde să treacă gândurile atunci când nu le mai pot tăinui se învolburează ca un râu

cardinalitate unui punct deșertic îi cauți substanța mai dezorientat ca niciodată în ascetică strâmtoare te definește cel mai bine fără sprijin imponderabilitatea îți creează senzații

de o vreme pe mare stelele merg în trei farul se lungește hăt în taină armik dă bine pe inimă în timp ce iarna își rupe unghiile de ușa mea nu-i deschid are cheiul nesfârșit și pe

nimic nu e urgent și totuși unele lucruri au timpul lor în iubirea aceea nu era nicio poezie deși curenții luaseră acoperișuri smulseseră copaci răsuciseră corola arșiță era

marea strânge oamenii în brațe ca pe niște buchete de flori parcă s-ar cununa cu soarele de față nisipul un desfășurător pe care gândurile mele se așază trup lângă trup doi pescăruși în