Ottilia Ardeleanu

ninge hotărât și nuclear oamenii reactivi se declanșează din existență se alege praful câteva grenade zgâlțâie ferestrele cu respirația scriu ajutor fulgii în război atacă fără oprire

plouă de zile bune plouă ca în macondo plouă și nu dau de Dumnezeu mi-am pus o pelerină și am ieșit nimeni pe drum totuși în pustiu Îl simțeam m-a tras de mână când să trec linia de

cu brazde pe trup e soră cu pământul datinile și Dumnezeu are miros de pâine și de sare diminețile grijulii nopți cât fulgerele oftatul sănătos pasul iute și drept mâna ei toarce

toamna asta plesnește din plin are o vijelie de griji îmi tulbură somnul ca un strugure zdrobit viespile roiesc grămadă înțepăturile cu gust de dulce dor ca și cum rănile mele s-ar transforma

arunc sensibilitatea la tomberon precum unii prunci iau câteva trepte de var și le arunc înaintea mea calc mașinile daltoniste stropesc vegetația să scap de tot felul de insecte care inspiră

de câte ori plouă lilieci mi se agață de inimă strâns picuri de sânge trec prin ei ca pe o streașină în pământ niște flori cu ochi roșii cresc pe lângă propriile ziduri patagium

sunt lacrima mamei păstrată într-un plic uscăciune peste ani în ierbarul de la o generație la alta

la apă curent gaze carne legume fructe medicamente săpun pastă creme șampon deodorant sare de baie sumară îmbrăcăminte tanga minijup sutien mă mai gândesc colier de plastic talisman

nu cu mine te-ai luat cu poezia te-ai lăsat îmbrobodit mânuit de cuvinte ei eu șterg praful de pe cărți chipurile ce naivă nu pe mine m-ai cerut ci pe muza desfătată din ochi (8

seara a căzut ca un boeing s-a aprins orașul de am crezut că Dumnezeu a făcut un foc pentru suflete priveam îmi ardeau obrajii mă umplusem de sudoare ca la o ploaie măruntă peste un

eu și oglinda atât într-un spațiu restrâns nevoia de a cunoaște omul din față nu ar exista fără să-l privesc îi întind mâna face la fel insist pe curburi și încrețiri simte aceeași durere

un vis trepidant m-a ținut în fața mea întreaga noapte trebuia să dau socoteală cuiva buimacă și întunecoasă deconcertată pășeam pe lângă mine însămi ca pe lângă un obiect inert câteodată mă

cântecul cucului trecut printre ciocan și nicovală nu se va sparge firul de grâu cu gust de pâine flămândă nu va rămâne necopt răsăritul nu-și va privi încrederea în oglinda din

vortexul colorat al simțurilor un răsărit printre copaci mii de păsări cu penaj extravagant mii de suflete iubindu-se întru marea pace noi doi flirtând cu anotimpurile într-o rotire completă

de-acum nu mai scriu niciun cuvânt pe frunze-n vânt voi folosi numai icoane de emoție și bine-nțeles de proporție plăcut nașpa inimioară sălcioară pupic de mare cu solzul tare o mică ocheadă

mi-a crescut un cireș în piept cel mai tare mi-a plăcut când s-a copt te-ai urcat pe furiș eu nu știu unde eram ai cules o cămașă de in și buzunarele mi-au mărturisit cât sunt de dulce m-ai

ești al doilea dumnezeu care face creația în mine și doare al dracului când trebuie să taie un sân să mute inima să întoarcă sensul sângelui mă dori iubire la terapie intensivă

suntem trunchiuri așezate alăturat ne uscăm cu vremea ne strângem prin evaporarea sevei sanguine mirosim a dragoste de pământ și de noi înșine creștem cu greu ozonul vieții ne lepădăm

lan de rapiță- galeria de artă plină de chinezi chinezărie- la autoservire pilaf de orez de pandemie- pe zidul chinezesc stau agățate măști

la jumătate de preț viața o baterie externă cu încărcare solară înveliș de silicon rezistentă la șocuri praful de pe tobă și paiul din ochi ideală când urci muntele speranței la drumeții

Jurnal. Când ei nu i-a mai păsat, s-a dus totul de râpă. Și de unde nu era Dumnezeu, acum chiar că intraseră în Marea Rătăcire. Apartamentul cu două camere dă spre ghiol de parcă ar căsca ochii la

acesta este un parc altfel mai întunecat mai verde mai prins în sfori și trepte de lemn bucăți din copacii tăiați pe după ei mă ascundeam cândva de lume sforile jucau păpuși spuneau povești