Ottilia Ardeleanu

Dansul este emanciparea mișcării!

cântă la slujbă în haina de blană ușor zdrențuită de mărăcinii orașului treptele bisericii se cutremură cum dinții (cla)vecinului ciupesc din psalmi iar ei se împrăștie note în mozaic

oamenii umblă în singurătăți mici mici mici cel mult câte doi o iau așa pe străzi manifestează chipuri plictisite și lozinci dau o viață pentru poezie iubiți aproape nu vă lăsați duși de

unui bărbat nu-i scrie poezie cuvintele prea dulci îl distrag de la treburile lui vorbite cu pământul nu-i pune întrebări până la răspuns el deja face lucrurile să meargă nu-l descoase când vine

stoluri albe plimbă cerul prin anotimp sunt femeia de nisip cu pântecele cât o apă curgătoare viață fără rost cu mine se duc toate bisturiul galben îmi taie ombilicul cu lumea moartea în

mă așez în genunchi în tăcerea prelungă pe sub ei cineva șlefuiește așază fiecare piatră din mine m-am obișnuit să vorbesc singură de fapt cineva mă ascultă de câte ori mărturisesc mă simt

Se plimbă de colo colo. Mai mută câte un obiect dintr-un loc în altul, din altul la loc. Se așază pe ergonomic, alene se întinde, cască într-un fel în care aerul se propagă nemulțumit de mutarea din

cele mai frumoase coarne sunt de berbec în chip de femeie neînțeleasă cu orgoliul ascuțit în sentimentele celorlalți le place să stea pe margine să exclame ce frumos când sar scântei și

când mor de sete nu plec apa e aici viață îmi aud plămânii înotând te văd pe celălalt mal cu două bătăi de inimă luneci și clipocești dra gos te un siaj de dra gos te îmi trece dra gos

pistilurile și staminele florilor tale sunt perechi îmbrățișate cerându-se rugându-se într-un sărut e atâta polen un suflu de vânt și perechile intră pe ring în ținută

La ei, Apocallipsa a sosit. Neinvitată. A urmărit când plecau, când veneau. Dacă erau împreună. Unde. De unde... S-a interesat prin vecini. Unde lucrează, cum stau cu banii, cu vicisitudinile. Dacă

gaura neagră a tristeții mi-a înghițit luna inima și laguna din ochii tăi cele trei culori în care m-am născut kafka dostoievski și barbu petrec paginile prin găici de nori rotunzi și

Cuvântul nu doare noi îl trecem prin foc și pară îl potcovim de câte ori îl batem ca să arate frumos îi dăm bice el transpiră aleargă nechează deodată obosește mulți îl arată cu

contemplare aprilie- ochii mei sori pe cerul păsărilor. (17 aprilie 2010) după furtună degetele soarelui oprind valul răsturnat- foșnetul mării. (25 aprilie 2010) câmp

ninge hotărât și nuclear oamenii reactivi se declanșează din existență se alege praful câteva grenade zgâlțâie ferestrele cu respirația scriu ajutor fulgii în război atacă fără oprire

plouă de zile bune plouă ca în macondo plouă și nu dau de Dumnezeu mi-am pus o pelerină și am ieșit nimeni pe drum totuși în pustiu Îl simțeam m-a tras de mână când să trec linia de

cu brazde pe trup e soră cu pământul datinile și Dumnezeu are miros de pâine și de sare diminețile grijulii nopți cât fulgerele oftatul sănătos pasul iute și drept mâna ei toarce

toamna asta plesnește din plin are o vijelie de griji îmi tulbură somnul ca un strugure zdrobit viespile roiesc grămadă înțepăturile cu gust de dulce dor ca și cum rănile mele s-ar transforma

arunc sensibilitatea la tomberon precum unii prunci iau câteva trepte de var și le arunc înaintea mea calc mașinile daltoniste stropesc vegetația să scap de tot felul de insecte care inspiră

de câte ori plouă lilieci mi se agață de inimă strâns picuri de sânge trec prin ei ca pe o streașină în pământ niște flori cu ochi roșii cresc pe lângă propriile ziduri patagium

sunt lacrima mamei păstrată într-un plic uscăciune peste ani în ierbarul de la o generație la alta

la apă curent gaze carne legume fructe medicamente săpun pastă creme șampon deodorant sare de baie sumară îmbrăcăminte tanga minijup sutien mă mai gândesc colier de plastic talisman

nu cu mine te-ai luat cu poezia te-ai lăsat îmbrobodit mânuit de cuvinte ei eu șterg praful de pe cărți chipurile ce naivă nu pe mine m-ai cerut ci pe muza desfătată din ochi (8