Ottilia Ardeleanu

Oamenii se dezbracă de prietenie Așa cum norii se scutură de ploile lor Fulgerele se-mplântă despicând inima pământului Trăsnetele se iau la ceartă și se hărțuiesc simfonic printre tenebre Stihia

dimineaţa devreme pun leonard cohen şi de-o cafea tare în faţa oglinzii cu periuţa peste dinţi ascult cum se ceartă vecinii de deasupra pumnul în uşă geamul spart înjurăturile din pereţi se

n-am părăsit sunt cea care am rămas între aceiași pereți deschiși freș înmugurind clipele ștergând fruntea de gânduri nădușite plouând cu răbdarea așteptării bucurie așternând pașilor

noapte apleacată peste un ochi peste celălalt îmi trage pleoapele ușor umbre omenoase dispar case drumuri niciun om nu poate niște cearcăne rămase în eter de lună felinare se fac mici

sunt același om ba nu de sărbători mi-am scrântit piciorul e ca și cum un cuplu nu s-ar mai înțelege unul face într-un fel altul în sens invers uite așa se supără trupul acesta mieros am un

unde mă duc mă eu acu singură undeee ce mă fac eu mă cu viața asta pe mine ca o cojoacă ruptă mă părăsiși mărineee mă lăsași gândului pământului nimănui de m-or plânge pe mine apele pe secetă

în câmpul verde cu picățele roșii timpul năvălise cu oameni râsetele se rostogoleau din gură în gură în lădițe bunăstarea soarele pe creștet răul dospea în mine o mie de cuțite

Visătoriceala nu-mi face bine. E ca un tren săgeată fără șine, ducând singurătăceala către cer printre toți acei nori din lână

mă gândesc mai des la prietena mea cea cu origami îmi povestea despre bărbatul din america foarte inteligent fiu-său cu el seamănă o ținea pe-a ei îmi arătase cândva un mail în care

țin drumul mării o mașină de maramureș încetinește pe pod încotro mamaia te poți lua după soare dar faci un semn cu mâna ce sentiment să te simți de-al locului un cuplu mă depășește ea

copiii nu înțeleg de ce se despart părinții ei au nevoie să știe de apartenența la o iubire de teritoriul unor brațe și-un loc de joacă o inimă la care să asculte ceasornic

oamenii se închină ies la porți și se întreabă cine a mai murit convoaie de nori cu frunțile plecate trec în urmă jelind furtunile înfășurate în broboade la răscruci aruncă mărunțiș

e dureros că mai avem încă oameni săraci pentru care universul se învârte în jurul unui codru de pâine și copii care nu știu să se joace nici să spună de ce n-au părinți să-i mângâie pe creștet

respirația mea este când respirația ta atât de aproape îmi trece prin plămâni orice nebuloasă apare în radiografia iubirii privită printr-un ghem de lună dispare încât îngerii

Volumul în absenţa din preajma Copacului este unul masiv (de 373 de pagini), început cu o scurtă autobiografie şi câteva pasaje dintr-un roman în lucru pe care le consider motto pentru poezia inclusă

pământul nostru un măr de-ajuns să înfigem în el o masă cu patru picioare neștiind că este o închisoare a dulcelui partea roșie este rivala soarelui am merge un meridian și jumate ți-aș

Inocenția are computer. Lucrează în domeniu. Vorba vine. De fapt, nu are ce face și dezgroapă istorii. Cu mausul. Optic. Și berc. Click. Click. Copy. Mai întâi, din viața vecinilor, pe urmă din cea

pentru neașteptatul care ar fi putut fi și nu te-ai străduit să fie pentru minutele în care îți rupeam din sufletul meu fiindcă tu nu aveai și mă durea pentru toate acele zise pe care le lăsam să

dincolo de absurditatea luptelor interioare cu singurătatea nu faci pact intră fără să te salute ocupă camera de la stradă se dezbracă ușor cu luminile aprinse fără perdea se plimbă în timp

cum venea primăvara cu brațele deschise de flori de nuntă prevestitor soarele într-o lumină de aur vopsea un gând îl trezea într-o ordine de dincolo de lucruri știută la plecare mâna mamei

au și cuiele viața lor de ce trebuie să le privești din unghiul răufăcător al sacrificiului nu sunt mereu purtătoare de sânge și lovituri ai replica nu duc ele durerea milenară nu ele bat