Ottilia Ardeleanu

să dăm jos mentalități pudori temeri să ne simțim simpli în puritatea cuvântului timpul încremenise nu intram în criza lui ne ocupam doar de părțile noastre sensibile de schimbul de ulei al

și-a zis ridică-te mă aflam într-un alb impecabil și-a venit ea să mă scrie observație cu observație de când mă aflam aici să fie ani buni sanatoriul de cuvinte avea un cult pentru igiena

îmbătrânește e vulnerabilă în balonzaidul ros de molii melancolică și leneșă și calmă ca un ceai de salvie sorbit cu buze coclite dimineața pe când mă simt mizerabil în mine turbarea din

nu credeam că oamenii se vor băga între oameni că vor durea atingerea coatele lor ascuțite privirile sălbatice cuvintele în flăcări dragoni ai supărărilor zboară deasupra iluziilor de fapt

“Lacrimile sunt limbajul tăcut al durerii.” spunea Voltaire. La această interpretare m-a trimis lectura volumului de poezii la care mă voi referi mai jos. Despre o singurătate triumfătoare, a celui

dintr-o mâhnire în alta pare să se facă primăvară sufletele se scot pe sârme la soare ușile îngăduinței sunt larg deschise aerul miroase a iertare bat clopotele florilor se sapă încă șanțuri

toamna asta mă sperie trasă la față traversează strada de parcă îi sunt călcâiele jupuite păsările pentru ea vorbesc încet și trist cu frigul în oase arată ca o femeie în plin tratament

sunt singură o cameră de supraveghere nu mi-ar strica soluția perfectă ca și când ai fi cu ochii pe mine aș putea să mă duc în lume oricând fără grijă capabilitățile tale de vizualizare întrec

mașinile ard în parcări li se topesc parbrizele nu rupe filtrul către zări se bâlbâie-n cor brizele adorm în mine muzele și vântul zace-ntr-un copac amiezile mofluzele au bani de aur pe

când sunetele cad ca niște fulgi și frigul ciupește din tine să lași să se aștearnă suflet alb peste lumea asta grăbită să treacă din vechi în nou ecou ești tu de mult căzut în inimă

a stat pe lângă mine ca un câine obedient cu limba scoasă aștepta mângâiere și câte un codru de cuvânt cald mi-a adulmecat orice mișcare obiceiuri aproape că știa ce gândesc niciodată

râul acela ești tu forfotind pietre prin câmpul răvășit de maci nebun după gura mea însetată soarele ești încolțit de raze dospind în pântec fierbinte de iubire pâinea țărmul ce șterge

prea cald iarna aceasta la șaisprezece grade celsius dimineața își curăță penajul cu ciocul de o rază-două canalul nu mai aburește la odihnă un vas și-a lăsat din culori cine știe prin ce

Poate că mai mult de 50% dintre invențiile tehnice și tehnologice sunt împotriva unei vieți sănătoase; și câte minți ascuțite n-or fi contribuit la asta! Să creezi ceva împotriva ta! Am văzut într-un

pe atunci nu înţelegeam de ce spre heleşteu era cale de-o viaţă nici că se putea mai mândru tata avea patru-cinci undiţe şi o traistă numai bună de vreo câteva kile de roşioară eu

Caut. Caut copilul, dacă l-am fost vreodată. Caut o jucărie, dacă am avut-o vreodată. Caut joaca, dacă m-am jucat vreodată. Aș vrea să vină bau-bau, să văd cine este. Și de ce se tem copiii atât de

pe drumul spre casă nu sunt frunze câți cerșetori pentru o bucată de pâine nu am la mine poate doar câteva felii de poezie tăieturi în palme dornice gânduri alergând cu toamna de

întunericul vine din aripi de vultur mă face cât o mierlă speriată într-o spărtură de timp misogin așezat în fața unei femei la curbura unui cer frânt de sentimente firul ierbii abstrus