Ottilia Ardeleanu

nu am venit aici pentru a fi lovită trântită jupuită de tot elanul meu cu sfinții tăi ochi privindu-mi goliciunea sufletului îi e de ajuns timpului care mi-a lăsat riduri doar pentru a ghici

pun câteva frunze din tutunul verde-lipicios al dragostei în foița fiebinte a pielii o lipesc doar cât preumblu limba de la un hotar la celălalt cu toate papilele ei metaforice fosforescentă

bucătărioara mea dragă unde pun la uscat acele mirodenii care mă feresc de insecte de făcături de necurat cu tot ce ating de parcă ai fi tu care când intri spui că ești în lumea poveștilor și fiecare

Lu este zaharoasă great again de femeie care-și încearcă măiestria fie și-ntr-un bloc de gheață cam diminutivă vizavi de el cu mult cerebel covăsit iubirea n-are corespondent în altă

toate tufele își fac nevoile în văzul lumii chiar și singurătatea umblă ca o sticlă goală își desface picioarele peste rondurile din parc inscripțiile sunt mereu umede cauciucurile

fotografiile noastre se întâlnesc în cloud coborâm din alb-negru ori color și vizităm timpul de mână strâns ne bucurăm că nu mai trebuie să facem alegeri pe rewind avem același suflet de

între mintea albastră și inima roșie se scutură frunze deghizate în prințese cu câte un condur pierdut prin gropile universului trăim primele zile de toamnă ușor îmbufnate că nu au prins un

dă jos de pe mine acest neglijeu brodat în puncte cu multe virgule de mătase în franjuri și bretele ca niște semne de întrebare spuse poezia unui creion încrezut și pătimaș care făcu uz de

unii vorbesc despre moarte în cuvinte frumoase ca și cum ar ademeni-o și ar ruga-o să facă ritualuri să danseze polca mai întâi ori vreo sârbă care să o epuizeze ar supune-o la bilanțuri și

ea face totul totul cu mâinile ei le apreciezi dintr-un ochi întoarce pământul și cerul internetul cu toate ale lui ideile îi vin mănușă și boala asta mă tot gândesc cum poate să țină

pe colacii de zăpadă ghiocei luminează drumul babelor de bătrânețe se urnesc așa alegoric nu nu mai degrabă își scot hainele în timp ce se afundă în lume (doamne doar n-or face

din scoarța unui copac îmi aud inima o ciocănitoare încrustează nume cerul a prins o plasă de frunze se zbat de parcă de disperarea lor îmi arde trece trenul de opt sau în orice caz

viața e un macro- azil nimeni nu iese din program acum râdem acum stăm pe o bancă rezemați de uitare cerul o pălărie cu care ne facem vânt ușor într-o lume fără semnificații câteva păsări

copacii cresc din cer din rădăcini nori ori păsări câteodată și curcubeu coroanele sunt colorate după sufletul fiecăruia cer ca o rețea de rădăcini internetul! în coroana coroanelor stăm

vin unduindu-se cu trupuri în flăcări ca un răsărit eșuat pe mare vin cu trupuri saline mici clepsidre de carne numărând dorințele tale vin pe drumuri de flori cu sandalele-n mâini și poale din

să dăm jos mentalități pudori temeri să ne simțim simpli în puritatea cuvântului timpul încremenise nu intram în criza lui ne ocupam doar de părțile noastre sensibile de schimbul de ulei al

și-a zis ridică-te mă aflam într-un alb impecabil și-a venit ea să mă scrie observație cu observație de când mă aflam aici să fie ani buni sanatoriul de cuvinte avea un cult pentru igiena

îmbătrânește e vulnerabilă în balonzaidul ros de molii melancolică și leneșă și calmă ca un ceai de salvie sorbit cu buze coclite dimineața pe când mă simt mizerabil în mine turbarea din

nu credeam că oamenii se vor băga între oameni că vor durea atingerea coatele lor ascuțite privirile sălbatice cuvintele în flăcări dragoni ai supărărilor zboară deasupra iluziilor de fapt

“Lacrimile sunt limbajul tăcut al durerii.” spunea Voltaire. La această interpretare m-a trimis lectura volumului de poezii la care mă voi referi mai jos. Despre o singurătate triumfătoare, a celui

dintr-o mâhnire în alta pare să se facă primăvară sufletele se scot pe sârme la soare ușile îngăduinței sunt larg deschise aerul miroase a iertare bat clopotele florilor se sapă încă șanțuri

toamna asta mă sperie trasă la față traversează strada de parcă îi sunt călcâiele jupuite păsările pentru ea vorbesc încet și trist cu frigul în oase arată ca o femeie în plin tratament