Ottilia Ardeleanu

unii vorbesc despre moarte în cuvinte frumoase ca și cum ar ademeni-o și ar ruga-o să facă ritualuri să danseze polca mai întâi ori vreo sârbă care să o epuizeze ar supune-o la bilanțuri și

ea face totul totul cu mâinile ei le apreciezi dintr-un ochi întoarce pământul și cerul internetul cu toate ale lui ideile îi vin mănușă și boala asta mă tot gândesc cum poate să țină

pe colacii de zăpadă ghiocei luminează drumul babelor de bătrânețe se urnesc așa alegoric nu nu mai degrabă își scot hainele în timp ce se afundă în lume (doamne doar n-or face

din scoarța unui copac îmi aud inima o ciocănitoare încrustează nume cerul a prins o plasă de frunze se zbat de parcă de disperarea lor îmi arde trece trenul de opt sau în orice caz

viața e un macro- azil nimeni nu iese din program acum râdem acum stăm pe o bancă rezemați de uitare cerul o pălărie cu care ne facem vânt ușor într-o lume fără semnificații câteva păsări

copacii cresc din cer din rădăcini nori ori păsări câteodată și curcubeu coroanele sunt colorate după sufletul fiecăruia cer ca o rețea de rădăcini internetul! în coroana coroanelor stăm

vin unduindu-se cu trupuri în flăcări ca un răsărit eșuat pe mare vin cu trupuri saline mici clepsidre de carne numărând dorințele tale vin pe drumuri de flori cu sandalele-n mâini și poale din

să dăm jos mentalități pudori temeri să ne simțim simpli în puritatea cuvântului timpul încremenise nu intram în criza lui ne ocupam doar de părțile noastre sensibile de schimbul de ulei al

și-a zis ridică-te mă aflam într-un alb impecabil și-a venit ea să mă scrie observație cu observație de când mă aflam aici să fie ani buni sanatoriul de cuvinte avea un cult pentru igiena

îmbătrânește e vulnerabilă în balonzaidul ros de molii melancolică și leneșă și calmă ca un ceai de salvie sorbit cu buze coclite dimineața pe când mă simt mizerabil în mine turbarea din

nu credeam că oamenii se vor băga între oameni că vor durea atingerea coatele lor ascuțite privirile sălbatice cuvintele în flăcări dragoni ai supărărilor zboară deasupra iluziilor de fapt

“Lacrimile sunt limbajul tăcut al durerii.” spunea Voltaire. La această interpretare m-a trimis lectura volumului de poezii la care mă voi referi mai jos. Despre o singurătate triumfătoare, a celui

dintr-o mâhnire în alta pare să se facă primăvară sufletele se scot pe sârme la soare ușile îngăduinței sunt larg deschise aerul miroase a iertare bat clopotele florilor se sapă încă șanțuri

toamna asta mă sperie trasă la față traversează strada de parcă îi sunt călcâiele jupuite păsările pentru ea vorbesc încet și trist cu frigul în oase arată ca o femeie în plin tratament

sunt singură o cameră de supraveghere nu mi-ar strica soluția perfectă ca și când ai fi cu ochii pe mine aș putea să mă duc în lume oricând fără grijă capabilitățile tale de vizualizare întrec

mașinile ard în parcări li se topesc parbrizele nu rupe filtrul către zări se bâlbâie-n cor brizele adorm în mine muzele și vântul zace-ntr-un copac amiezile mofluzele au bani de aur pe

când sunetele cad ca niște fulgi și frigul ciupește din tine să lași să se aștearnă suflet alb peste lumea asta grăbită să treacă din vechi în nou ecou ești tu de mult căzut în inimă

a stat pe lângă mine ca un câine obedient cu limba scoasă aștepta mângâiere și câte un codru de cuvânt cald mi-a adulmecat orice mișcare obiceiuri aproape că știa ce gândesc niciodată