ne-am văzut și timpul s-a spart în fragmente
ai călcat stropind trecătorii care
s-au împrăștiat printr-o minune
nu putea să fie totul de sticlă
din moment ce
ne ciocniserăm atomic
scăpasem
Azi am citit mult mult de tot
Nu știu ce i-a apucat pe toți să scrie așa de bine
Se vede treaba că nimeni nu se gândește la timpul meu
La răbdarea mea de-a face față șuvoiului
Cuvinte care au dat
Mircea Teculescu scrie o poezie sensibilă care se citește într-o anumită singurătate, în tăcerea dinlăuntru, pregătind călătoria spre strâmtoarea cea plină de emoții/ soartă, epică soartă.
Sufletul
sunt ceea ce vedeți
alb
spumă
vioiciune
tremurul aerului surprins de crupa de lumină
o coamă de ceață ștergând lentilele voastre
cizmele cu blăniță și blacheuri să m-auziți
când alerg
amurg expus într-o galerie
în tăcerile lui nevoite
să-mi iasă în cale să coboare pânzele ochilor
până la nivelul înțelegerii
din joaca de-a fructele de mare
jar tânăr în pipe-inimi
deschis ca un bărbat care te vrea goală
ca pe o filă pe care va scrie de câte ori
apetitul său sexual se transpune într-un orgasm poetic
nu mă învelesc cu bumbacuri
îmi place să simt pe pielea
se pare că frumosul are rădăcinile răului
din moment ce pe fața sa pământul
e o oază de fericire și descătușare
natura lui e una bună fără grosolonii
ba chiar te ispitește să strici să
fecund cerul se ațâță la orizont
zăpada se rușinează prin miriște
tremurul frunzelor chircite e semn de viață
ciorchinele stă ca un rozariu pe mâna timpului
rugându-se lumii din
în formă de mănunchi
lucruri însângerate
fac arcadă unei neliniști
într-un contur de memorie
pedantă străina intră
făurari cu tâmple înalte așază cuvinte
dar la cel mai mic suflu
am citit mult
în inima ta
râurile ei curg spre mine
vesele
se-aud râzând
cu glasul tău
senzual
au străbătut harta
în goana gândului
și-au ajuns
aici
sufletul meu e pădurea
în
Poetul Teodor Dume, foarte cunoscut în lumea literară virtuală mai ales, este, în cazul de față, la al 15-lea volum tipărit pe hârtie, apărut la Iași, anul trecut, la editura PIM, o editură cu care a
aerul bate din aripi vioi
balansează pe umerii mei
cu bretele de mătase
îmi ciupește obrajii până dau în roșu
macii de pe rochie
încep să zbârnâie
necontrolat
senzor bombastic
clocot
se cățără pe schele
uneori atât de sus
că mi-e frică să nu cadă
în cap
peste flori
pe umeri trage sforile
în salopeta albastră
pare că pictează curcubeie
ferestre de înrămat soarele
motanii se plimbă pe acoperișuri noaptea
nici eu nu am somn din instinct îmi iau umbrela
în alb și negru faruri trec prin
ochii mei cât niște semințe de mac te caută
departe șuieră vântul sau
perfectă
cred că m-aș plictisi
să-mi tot caut nod în papură
fără să găsesc
vreunul
mai bine să spun
ce vreau de câte ori
despre cine
când îmi place
să intru să stau cât
să nu respect
cauți un loc de parcare
nu se arată prea aproape
o iei la pas din spate soarele
se lipește fierbinte de piele
oricât de rece ai fi te topești
și lumea se scaldă în apele tale pești de
gânduri
de câte ori vine toamna
am grijă să trag storurile
de frunze peste locuința mea
se lasă o părăginire
un tremurat de umbre
oasele mele încearcă barometric
venirea ploii neliniștea
am dus cuvintele dintre noi la heleșteu
într-o căruță de griji împrumutată pentru o zi
unul câte unul din bumbacuri fine
le-am spălat cu săpunul dintr-o casă părăsită
le-am bătut bine pe partea
poate că a adus-o vreo insectă
tocmai i-a plăcut sângele tău dulce
a înfipt pompa ei delicată
ca și cum ar fi găsit o mare de petrol
și s-a alimentat
drept răsplată acest virus
te stoarce
stă luna ca un gong pe cer
să-nceapă teatrul vieții
o altă noapte de mister
îngroapă-n ea poeții
și dangătul de taler fin
îmi surpă-ncet pereții
agale gândurile vin
cum vin
m-am înțepat într-o așchie
globulele au dat năvală
un izvor de culoarea cireșelor a țâșnit
aproape artezian m-am apropiat și am sorbit
până mi-am înroșit dinții
apoi am apăsat locul cu
gerul e pașnic
dimineața face gimnastică cu mușchi
ninge viscolit doar în iriși
în cealaltă încăpere
aparat încins
fără chef
l-aș da mai departe
poate necuvântătoarelor
restul se pricep la
toamna
fabrică holzșuruburi
multe multe
pereții vecinului fac implanturi cu pâlnii
când vin din schimbul 3
mamă ce mai șuieră
se desfac și le înghit unul după altul
până li se lipesc
nimic nu mă face să gust
mai mult viața decât
musca surprinsă
între geamuri pare să știe mai bine
cum i se numără secundele
cum să economisească aerul
ca pe o prietenie
etalon
scrie cu