Ottilia Ardeleanu

o ruină în care nu am vrut să intru nici măcar să filmez sau ceva asemănător nu mai există ordine într-un babel stricat de vreme ceasornicele nu mai funcționează nimic nu mai poate fi

hiene stelele mușcă din carnea mea uitată pe divan un râu de sânge efervescent fiarele mă simt sunt puternice le sclipesc dinții de poftă vin în haite și puii puilor lor toate

tu ai cântecul poezia câteva etaje spre îngeri și-un câine eu am răbdarea chibzuința calmul și toamna cu ziduri de îngeri pe sufletul tău cad în frunze cântecul poezia răbdarea și

uns cu oameni pământul alunecă pe o roată dințată îngălbenită timpul pedalează pedalează cu milioane de inimi putere într-o cursă nebună în fiecare lasă o ștafetă și trece cu blugii

e prea mult nor deasupra o caschetă mucezită îmi acoperă lumea în jos sunt eu aerul înecăcios împroșcat de ploaie mărunt și lipicios din când în când bubuituri pe frontul inimii răpăie

este unidirecțională ca săgeata lui cupi ca săgeata pornește doar din inimă ce nimerește nu știe că nu are ochi are direcție nimic de zis curge mult patos de acolo o vreme până se termină

nu-ți mai împărți sufletul în 1001 de femei fiecare cu povestea ei te poate ademeni niciodată nu vei putea spune care dintre toate te-a fascinat până acolo încât să nu-ți mai găsești drumul spre

pe cheiul vieții întunecat gândul mă ia de bună bărbatul de-atunci rătăcește cu mâinile-n buzunare se-aprind oriunde trandafiri împrăștie lumini pe trup de câte ori iubirii îi cer un

de când a venit aici ne-au crescut salariile timpul real nu mai e ocupat sută la sută molfăie gumă și trece prin ferestrele unor lumi nevăzute cu 50 mbps suplimentar a învățat fotosinteza

încă am în casă vâsc și-o ramură de brad îmi oxigenez singurătatea deschid ferestrele inspir chem turturele presar grâne de-a lungul pervazului ele vin șuierând aerul temătoare prietene cenușii dar

Îmi place cum se scufundă perișoare de sâmbătă pe fundul vasului printre bucăți mărunte de legume atât cât să pară un imaginar adânc de mare unde se zbenguiesc rozetele de morcov, mici cuburi de

când l-am văzut pe primul mi-a fost teamă să-l privesc inocența lui părea cea a unui copil care se hrănise cu timp îndelungat mă apropiasem până la atingere încât am auzit o melodie pe care

m-așez la masă lângă cina mea singuratică o cană de ceai de tei din anul trecut (bietul copac așteaptă să i se cațere cineva pe brațe să-l ușureze de bâzâieli și înțepături) două felii de

să nu-mi ceri secretul adevărului de murano ochii tăi limpezi reflectă karma după care vei fi judecat fericirea o imagine în oglindă o venus fermecată care te scoate din minți dar nu te

el în camera lui ferestre închid cerul ca un stăvilar fotoliul înfoiat cât un ziar plin de evenimente pe noptieră ochelarii un ceas care îi numără zilele telecomanda pe

știu că ningea, aproape că nasul meu făcea parte din sticla înrămată cât pentru un copil plăpând, fulgii săpau să ajungă la mine, eu eram o floare de aburi, mă deschideam dintr-odată spre curtea

când mă gândesc la tine ninge liniștit golul se umple cu strălucire toate cuvintele pătrund sufletul hârtiei ninsă și ea (4 dec. 2010)

mergeam prin aburul orașului nu știam încotro și deodată Iisus m-a luat de braț mi-a spus că-I e rău mi s-au înmuiat picioarele figurii de ceară îi aduceam aerul cu un evantai de doi

nu iubești din savoarea cuvintelor îndrăgostite buzele mele te rostesc fiecare ținut pe trupul tău știu să dezmierd abia simțit timpul meu se topește de fericire nimic altceva

Pe Latip îl cunosc de ceva timp, aproximativ din 2009, an în care am debutat editorial cu volumul Culorile sufletului meu, de la un eveniment organizat la liceul “Lazăr Edeleanu” de către distinsa

ninge cu orele mele ultimele minute lumea îmi pare un cod de bare turnate cu singurătăți sună cosmic tăcerea dintre ele mizerii suflete marginalizate viața este monotonie de lipsuri mă

aștept ultima curățenie a pământului din anul acesta cât mine de vechi să separăm lucrurile purtate prea devreme de cele așezate să facem schimbul de temperatură între răceală și

n-am făcut decât să adun fulgi nu s-ar fi topit nicicum în mâinile mele gheață l-am imaginat pe fiecare ca pe o celulă din tine am deschis anatomia am așezat cu grijă unul câte unul gândindu-mă