Ottilia Ardeleanu

când mă gândesc la tine ninge liniștit golul se umple cu strălucire toate cuvintele pătrund sufletul hârtiei ninsă și ea (4 dec. 2010)

mergeam prin aburul orașului nu știam încotro și deodată Iisus m-a luat de braț mi-a spus că-I e rău mi s-au înmuiat picioarele figurii de ceară îi aduceam aerul cu un evantai de doi

nu iubești din savoarea cuvintelor îndrăgostite buzele mele te rostesc fiecare ținut pe trupul tău știu să dezmierd abia simțit timpul meu se topește de fericire nimic altceva

Pe Latip îl cunosc de ceva timp, aproximativ din 2009, an în care am debutat editorial cu volumul Culorile sufletului meu, de la un eveniment organizat la liceul “Lazăr Edeleanu” de către distinsa

ninge cu orele mele ultimele minute lumea îmi pare un cod de bare turnate cu singurătăți sună cosmic tăcerea dintre ele mizerii suflete marginalizate viața este monotonie de lipsuri mă

aștept ultima curățenie a pământului din anul acesta cât mine de vechi să separăm lucrurile purtate prea devreme de cele așezate să facem schimbul de temperatură între răceală și

n-am făcut decât să adun fulgi nu s-ar fi topit nicicum în mâinile mele gheață l-am imaginat pe fiecare ca pe o celulă din tine am deschis anatomia am așezat cu grijă unul câte unul gândindu-mă

ne-am văzut și timpul s-a spart în fragmente ai călcat stropind trecătorii care s-au împrăștiat printr-o minune nu putea să fie totul de sticlă din moment ce ne ciocniserăm atomic scăpasem

Azi am citit mult mult de tot Nu știu ce i-a apucat pe toți să scrie așa de bine Se vede treaba că nimeni nu se gândește la timpul meu La răbdarea mea de-a face față șuvoiului Cuvinte care au dat

sunt ceea ce vedeți alb spumă vioiciune tremurul aerului surprins de crupa de lumină o coamă de ceață ștergând lentilele voastre cizmele cu blăniță și blacheuri să m-auziți când alerg

amurg expus într-o galerie în tăcerile lui nevoite să-mi iasă în cale să coboare pânzele ochilor până la nivelul înțelegerii din joaca de-a fructele de mare jar tânăr în pipe-inimi

deschis ca un bărbat care te vrea goală ca pe o filă pe care va scrie de câte ori apetitul său sexual se transpune într-un orgasm poetic nu mă învelesc cu bumbacuri îmi place să simt pe pielea

se pare că frumosul are rădăcinile răului din moment ce pe fața sa pământul e o oază de fericire și descătușare natura lui e una bună fără grosolonii ba chiar te ispitește să strici să

fecund cerul se ațâță la orizont zăpada se rușinează prin miriște tremurul frunzelor chircite e semn de viață ciorchinele stă ca un rozariu pe mâna timpului rugându-se lumii din

în formă de mănunchi lucruri însângerate fac arcadă unei neliniști într-un contur de memorie pedantă străina intră făurari cu tâmple înalte așază cuvinte dar la cel mai mic suflu

am citit mult în inima ta râurile ei curg spre mine vesele se-aud râzând cu glasul tău senzual au străbătut harta în goana gândului și-au ajuns aici sufletul meu e pădurea în

aerul bate din aripi vioi balansează pe umerii mei cu bretele de mătase îmi ciupește obrajii până dau în roșu macii de pe rochie încep să zbârnâie necontrolat senzor bombastic clocot

se cățără pe schele uneori atât de sus că mi-e frică să nu cadă în cap peste flori pe umeri trage sforile în salopeta albastră pare că pictează curcubeie ferestre de înrămat soarele

motanii se plimbă pe acoperișuri noaptea nici eu nu am somn din instinct îmi iau umbrela în alb și negru faruri trec prin ochii mei cât niște semințe de mac te caută departe șuieră vântul sau

perfectă cred că m-aș plictisi să-mi tot caut nod în papură fără să găsesc vreunul mai bine să spun ce vreau de câte ori despre cine când îmi place să intru să stau cât să nu respect

cauți un loc de parcare nu se arată prea aproape o iei la pas din spate soarele se lipește fierbinte de piele oricât de rece ai fi te topești și lumea se scaldă în apele tale pești de gânduri