Ottilia Ardeleanu

împart intimitatea camerei cu un păianjen el țese nade eu iluzii prin toate colțurile cu tine ar fi fost mai simplu să aștept căderea nopții ca o nucă această capcană de șoareci de un gri

* genetica aburilor kombucha din ceștile noastre toartă lângă toartă buză lângă buză * pe podul ei îmi vine să zbor de teama de-a nu răni lemnul de sub picioare * din colții ascuțiți

iubirea intră pe furiș cum pătrunde lumina acestui april în catedrală se înfășoară de câteva ori de piciorul mesei liturgice apoi de picioarele noastre coapsă lângă coapsă ne atinge pielea în

când țipă clopotul mă gândesc la Dumnezeu nu la moarte nu la vești triste nu la sărăcie în timp ce unii petrec prea multe zile pe an în locuri despre care aceia nu au auzit când plouă pe

singurul lucru pe care nu l-aș schimba ar fi poziția mea față de mare când mă ia în brațe soarele cu dimineața asta fără tine mă înec aerul nu mai are nici măcar atâta consistență îmi vine să

departe nu este ia un pumn cu pământ o groapă distanță adâncul de om statură potrivită cubul venusian plin de cerneală întunecare lumea asta la un braț de flori însoțite

avem brazi la fiecare colț o farmacie și un plafar reclame luminoase pentru medicamente în față o farmacie și un plafar avem școli și câte o farmacie și un plafar bodegi restaurante o farmacie și

când îi văd cum se ceartă pe stradă în apartamente luxoase peste tot cum scuipă înjură de lume și de pământul acesta pentru care nu mai putem număra morții nici măcar gropile ce știu ei ce

diminețile de toamnă reci articole de scris totdeauna mă îndeamnă spre un orizont permis frunzele tind să se-aștearnă pe armonici de hârtii poezia să mă cearnă în refrene colilii se

viața e mai picasso cu portretul său jumătate moarte o gură de femeie în anturajul bărbiei unui bărbat simulator de zâmbet viața pare mai binedispusă în jumătatea ei poartă pălărie de

tata avea o vioară și pe mine mă avea aproape în fiecare zi o scotea dintr-o cutie neagră și o apăsa peste tot ca să cânte iar ea se smiorcăia parcă eram eu când tata își dădea oarecum

îmi pun botnița antibârfă tu pe cea antigargară și ieșim să plimbăm fiecare câinele din noi (niciunul nu latră însă umblă cu limba scoasă e momentul să zburde) pocnesc muguri pe ram sau

nu doar de la bukowski afli despre existența admisibilă alături de un motan mai degrabă despre lucruri mici mici acelea care se unesc totdeauna să dea oarece valoare fiecărei zile despre cum sună

surprinzător cum el apare apare și ea niciun atelier nu desparte nepoezie de poezie totul curge chiar și regretele observațiile sfaturile au licăriri blagiene simt un fâșâit în pagină nu cred

pe burlane lumea rece ca Ochiul dracului păcălit bate la porii unui vânt deschis în pieptul albastru insuportabil de cumsecade intră prin toată ființa o neliniște pune preț clipelor care macină

de multe ori îmi vine să cred că stelele sunt lumânări aprinse de cei dintr-o lume paralelă pentru noi muritorii de rând

de la o vreme locuiesc în cuvântul meu ca în orașul de pe țărm acolo nu pot să strig când îmi vine să zic ce am de zis aici trupul îmi este implantat cu alb sar când într-un picior când pe

ninja alergând prin cotloane cu fața acoperită de șaluri negre sabia pregătită de atac se rostogolește se pitește printre tufe spionând întinde gâtul girofarul scrutează cu un deget la

casa pe care mi-o faci e o poezie de lut cu degetele tale o ridici mă numesc ana și aștept să mă chemi pe mobil eu să pregătesc repede ceva la microunde să dau fuga la market pentru apa

înainte de toate o femeie caldă o pâine de femeie la masa singurătății când trebuie să prinzi ultimul vapor și după ce vei fi răscolind mări și țări și mă vei fi ținut fără somn și fără niciun

de ce se face crucea din piatră e simplu ea este suma pietrelor primite de-a lungul vieții unele răni niciodată nu se închid acolo încă mai încap bârfele lumii de câte ori văd o cruce fac

orașul începea de sus din forfotă șerpii își aruncau sâsâielile colorate peste cuiburile ierbii agățate oarecum la balcoane scări de lumină coborau în cute de culoarea libertății un fel de

gălbenușul dimineții plesnește forfecat de clești de crab se scurge prin scoica depărtării dâre aprinse ca lumânări de înviere urcă pe zidurile adormite ciupind umbrele ceară topită pe