Ottilia Ardeleanu

plouă mărunt spre seară ies în umezeala străzilor intru la coafor se fac programări pentru ziua femeii la piațeta leului nici porumbeii nu stau pe vremea asta nu deschid umbrela îmi place să merg

iei o foaie cu linii decupezi șinele unui tren le așterni până pe suprafața colorată mai mult decât se simte lemnul ucis cu icul apucat de dreapta scăpată pe hârtie cumva încerci un șuier

când îmi pun basmaua de mătase simt aripile fâlfâind mă-nalț picioarele nu mai ating pământul și dintr-odată văd lumea zburând pe lângă mine suflete (în)grijite o icoană mare rotind

viața m-a chemat la întânire eu nici nu știam cine este îmbrăcată modest avea un fel de a se exprima încât m-am învoit să ies în lume ea m-a abandonat cum își lasă fluturele coconul am avut mai

ce stai ca o cană fără apă își frânge mâinile mama se uită așază colaci mere lumânări și nodul baticului puii de salcie crestați picură încet pe o pânză de in chinul urcăm dealul de

zdrențe-zdrențe a bătut iarna la ușă am crezut că e poștărița cu plicul de la bancă n-am deschis cum să plătesc majorările falită viață calculez degeaba nu-mi trebuie excel sau alte

nu știu cu ce fel de pastă s-a spălat soarele de are dinții așa de strălucitori trecătoarea și-a pus ciorapii de lână de oaie bârsană și căciula de-astrahan orașul e plin de ifose de iarnă

calculatoru-mi joacă feste taman când vreau să îți trimit bezele-n formă d-infinit din buza singurei ferestre că ochi am numai pentru tine și sincer zac de îmi lipsești cerul m-apasă prin

șuie duduie când i se pune pata deocheata se întoarce cu spatele nu că n-ar fi frumoasă și așa dar aș vrea să-mi fie confidentă să-mi spună tăcând ce-are în gând știu că până la urmă e

îmi pică ciuda pe tocul ușii ea își pică anii sau carii dumnezeu știe cum lucrurile vorbesc ventriloc le aud câteodată mi se par firești nu mă sperii decât de singurătate nici atunci când e

cu pompiță are o caligrafie a lui obișnuit cu note de la 1 la 10 cunoaște atâtea nume unele ajunse mari ca dumnezeu sfetnic prin penița căruia au trecut conferințe ședințe planuri proiecte

oamenii acest teritoriu neexplorat o nouă tehnologie divină în continuă revoluție pentru aflarea iubirii elementul chimic de maximă putere multiplicat la atingere fascicule de

iubirea e o fugă de crima pe care n-ai comis-o trebuie să fii așa de curajos încât să forțezi lanțurile să ieși din rând să ți se piardă urma să privești mereu înapoi neștiind unde e înainte

împart intimitatea camerei cu un păianjen el țese nade eu iluzii prin toate colțurile cu tine ar fi fost mai simplu să aștept căderea nopții ca o nucă această capcană de șoareci de un gri

* genetica aburilor kombucha din ceștile noastre toartă lângă toartă buză lângă buză * pe podul ei îmi vine să zbor de teama de-a nu răni lemnul de sub picioare * din colții ascuțiți

iubirea intră pe furiș cum pătrunde lumina acestui april în catedrală se înfășoară de câteva ori de piciorul mesei liturgice apoi de picioarele noastre coapsă lângă coapsă ne atinge pielea în

când țipă clopotul mă gândesc la Dumnezeu nu la moarte nu la vești triste nu la sărăcie în timp ce unii petrec prea multe zile pe an în locuri despre care aceia nu au auzit când plouă pe

singurul lucru pe care nu l-aș schimba ar fi poziția mea față de mare când mă ia în brațe soarele cu dimineața asta fără tine mă înec aerul nu mai are nici măcar atâta consistență îmi vine să

departe nu este ia un pumn cu pământ o groapă distanță adâncul de om statură potrivită cubul venusian plin de cerneală întunecare lumea asta la un braț de flori însoțite

avem brazi la fiecare colț o farmacie și un plafar reclame luminoase pentru medicamente în față o farmacie și un plafar avem școli și câte o farmacie și un plafar bodegi restaurante o farmacie și

când îi văd cum se ceartă pe stradă în apartamente luxoase peste tot cum scuipă înjură de lume și de pământul acesta pentru care nu mai putem număra morții nici măcar gropile ce știu ei ce