Ottilia Ardeleanu

aroma cafelei pe care ai făcut-o. m-am autoinvitat, deci.
ai tu un fel anume de a face iubirea indimenticabilă.

"în loc de inimă am doar un somn speriat"!

o poezie care exprimă, care trădează și care "dăunează" cititorului.

frumos, frumos...

Ottilia

felicitări!

mă bucură că ai mers pe sensul de rotund, un fel de "perfecțiune imaginară" cu tot ceea ce înglobează. mulțumesc.
se poate să fie și o proză la temă, de ce nu?

comentariu, Laur, mulțumesc pentru citire și interpretare.

să realizezi acea imagine sinistră a femeilor răstignite în fața morții.

bravo, Gabriel!

mai mult dacă în loc de "Ea, adică altă eu" ai fi spus pur și simplu "altă eu".
ideile tale se conturează, Sonia, trebuie doar să fii atentă la surplusuri, la redactare, la proporția cuvânt-emoție-figuri de stil...

ei bine, succes!

mulțumesc pentru trecerea prin această pagină și pentru cuvinte.

bine ai spus, Vali, îți mulțumesc pentru că te-ai oprit o clipă să te minunezi de așa potop :).

ideea asociației "dezertorilor de pe frontul sentințelor", cuvintele "traduc" abisurile umane, niciunul în plus, gradație emoțională până la a deschide biiineeee ochii.

deosebit!

Ottilia

-întotdeauna suntem autorii propriilor "fapte";
-nu te-ai considerat tu, ci eu, erudit.

îți înțeleg punctul de vedere și îl apreciez.

mulțumesc, din nou, Vasile Munteanu.

doream vizita aceasta de multă vreme, îmi face deosebită plăcere și spun că nu mă așteptam la un comentariu encomiastic pentru că nu sunt perfectă și pentru că de cele mai multe ori muncesc mai mult pe textele altora decât pe cele ale mele. aș putea afirma precum nichita “perfecțiunea nu atrage atenția”, dar aș ignora cele ce-mi spui și nu vreau să fac asta.

aș vrea să dau câteva răspunsuri:

-aș fi putut scrie „călcam poezia” pentru evitarea acelui rendez-vous nefericit, însă pentru mine „pe poezie” înseamnă drumul, de aceea mi-am asumat exprimarea, în fond, totul este un risc până la perfecțiune;

-pe de o parte, ai dreptate cu acel static antagonic stării induse de introducerea textului care presupune continuarea unui dinamism, însă, pentru mine înseamnă realitate pură: un drum începe dintr-un loc unde se muncește zdravăn și numai de aici dinamismul ulterior; am vrut cumva să încep cu o concluzie, după care să povestesc, să fac un fel de regie a ceea ce se întâmpla în fața unui copăcel; poate că în contextul primelor versuri aș fi putut continua pe o altă rută, nu spun nu, mă gândesc doar că asta a țâșnit din creierul meu la momentul respectiv;

-privind stilul, îmi place să alerg pe diferite câmpuri, nu știu dacă este cel mai bun lucru, dar se pare că e parte din dinamismul meu, de data aceasta;

-despre imaginile oarecum exagerate: "zarzărul/ (...)/ îl făcuserăm microfon" se poate gândi în felul că la momentul în care povestesc a devenit ditamai copacul față de ce fusese cândva, oricum nu este de închipuit că el era chiar de forma unui microfon; în același mod pot vorbi și despre „de unde eram priviți” când ne spuneam rolurile, adică de fapt ceea ce conta pentru niște copii era faptul că erau aprobați în demersurile lor „artistice”...

-n-aș vrea să scriu pentru a mă scuza că scriu, cred că așa după cum mă știu (și alții), chiar nu am a cere scuze cuiva pentru ceva, scriind, asta sunt și cuvintele mele pe mine mă reprezintă, iar dacă nu sunt pe placul multora este atât de firesc, încât mi-aș face probleme dacă ar fi invers.

Îți mulțumesc mult, Vasile Munteanu, pentru prezență și pentru cuvinte, pentru echilibrul acestora. Contează mult când vin din partea unui autor erudit pe care îl admir și pe care îl citesc mereu cu mare plăcere,

Ottilia Ardeleanu

Ps. Poate ai să te superi tu pe mine, dar nu voi cizela nimic din colțurile acestui text, cel puțin nu acum fiindcă habar nu am de vreo idee. Mă ajuți?

o continuare ca în zilele de odinioară, care dă și mai multă viață textului acesta!
mă simt onorată când aprecierile vin din partea unei și mai talentate persoane.

mulțumesc mult.

bine realizat "filmul" unei plimbări "până la capăt"!
se pare că, oricum ar fi, orice ai face, capătul e unul singur, iar femeia, necunoscuta, se află mereu acolo, în mulțime.

bun!

nu vom ști ce compoziție interioară, ce amestecuri, ce combinații, ce proporții, câtă trudă, câte vise, câte gânduri etc fac să strălucească acel numai-ce-se-vede, acele margini de diamant.
un vers cum: "greul pe umerii actorilor care încearcă să recite sclipirea" mi se pare excepțional. să reciți "sclipirea" - acel ceva care este de o splendoare nemaiîntâlnită, o izbucnire a naturii umane, a ideii, spontanul din diversitate, este aproape imposibil.
depinde mult de "actor", (de) cum transpune literele și de acea "complicitate".
e poate singurul care îl înțelege pe poet!

minunat!

se pare că ai trăit o astfel de experiență neplăcută. dacă temei tale i-ai fi pus câteva momente de suspans, ar fi fost neîndoielnic un text special!

mai trec prin pagina ta, Sonia. succes!

întreaga producție de fluturi, versuri și simțuri, toate într-un ales zbor artistic.
felicit pe fiecare autor și fiecare fluture care a contribuit la această "liniște", la această "răcoare"!

deliciu...

este tristă această rugă a ta și este cu atât mai perceptibilă cu cât frica se instaurează ca la ea acasă.
un poem al celor mai sicere simțăminte adresate vieții și morții, deopotrivă.

Ottilia Ardeleanu

un suflu nou în ultimele n poeme, Leo, un amestec de dorințe și neîmpliniri, de liniște și tumult, de iubire și de eșec, ... poate că toate contradicțiile de sensuri dau farmec noilor tale poeme. consider că și acesta este unul reușit.

Diana, că textul ți-a indus o astfel de impresie, mulțumesc pentru pașii tăi pe țărm.

de belșug, am dat fuga și eu.
dar, ce rău îmi pare că nu mai sunt copil de țâță. se pare că e singura șansă de a ne bucura de acel... cum i-ai spus?!

pe bune, acuma, chiar îmi plac acei "nori grei de vară".

frumos haiku, Nelu!